O privire aruncată în dicționar ne dă ocazia să constatăm cât de diverse pot fi tâlcuirile unui cuvânt aparent banal, cum este „recunoștință”.
Cu riscul de a fi suspectat de nostalgie, voi declara că au fost vremuri în care chiar și la noi, românii, acest cuvânt s-a regăsit foarte des în întâmplările vieții cotidiene.
Oamenii nu se sfiau să îl folosească într-un așa numit fond principal de cuvinte, dar și să-l trăiască. Așa cum se definește el: un sentiment de recunoaștere a datoriei (morale) față de un binefăcător.
Recunoștința nu era doar o chestiune de fluturat pe buzele unse cu miere. Ea desemna gesturi, manifestări individuale și/sau de grup care înseninau zilele românilor. Adică, vreau să spun, românii știau ce înseamnă să fii recunoscător și cum să faci ca lucrul acesta să fie cunoscut și de cei alături de care te-a așezat Dumnezeu. Știau, care va să zică, potrivit cu o foarte frumoasă definiție, să își arate sentimentul de „recunoștere a datoriei față de un binefăcător”.
Asta însemnând că exista binefacere, mai exista, firește, un binefăcător – de regulă unul care nu-și afișa binefacerea în ziare și nici nu și-o striga la colț de stradă – și, nu în ultimă instanță, exista acel cineva care-și exterioriza, cumva, sentimentul de recunoaștere a „datoriei” față de cel ce i-a făcut binele.
Nu cred că trebuie subliniat în mod special că datoria era, mai întâi de toate, una de suflet.
Vrem nu vrem, odată născuți, primim din partea Celui care ne-a creat un „ce” anume inefabil pe care, în lipsă de alte cuvinte, îl numim suflet.
E o altă problemă ce face fiecare dintre noi cu sufletul său. Cum se poartă cu el, cum îl lasă – sau nu – să-și facă loc în viața lui, să se ocupe, cumva, de treburile zilnice, dar și de cele cu care ne populăm visele. E lucru mare să știi cum să te descurci cu sufletul tău, să-l aperi de răutățile pe care inima, dar și mintea, se-nghesuie să le toarne peste locașul unde el, sufletul, continuă să-ți pregătească zborul, binefacerea.
Dar, până să ajungi acolo, uite că românul dovedea prin gesturi comune că sufletul lui știe de binefacere, de binefăcător și, da, de recunoștință – de datoria pe care orice om căruia i s-a făcut un bine – fie el cât de mic – o are față de cel care s-a învrednicit să i-l facă.
Începând de la cuvinte simple, cum ar fi „mulțumesc”, „Domnul să te binecuvânteze” ori „sărut mîna” și continuând cu gesturi pe care le deprindeai din cea mai fragedă pruncie, recunoștința se înscria, cumva, în ceea ce am putea numi „gena” românului neoaș.
Aceasta însemna – cred că nu greșesc – că facerea de bine era o constantă a relațiilor dintre oameni, o obișnuință care mărturisea despre un anume tip de legătură care implica, deopotrivă, inimă, minte, suflet.
Trăind într-o, pe cât de simplă, pe atât de frumoasă comuniune, oamenii aveau vreme să vadă unde există nevoie, aveau timp să se adune și să facă binele, îl făceau temeinic, cu inimă ușoară, cu bucurie lăuntrică și – lucru esențial – fără a epata și fără a aștepta vreo recompense.
Aș zice că a existat o vreme când îndemnul biblic „mai bucuros cel ce dă, decât cel ce primește” reprezenta un comandament acceptat tacit de majoritatea covârșitoare a oamenilor.
Pentru că a existat o vreme când oamenii au avut vreme unii pentru alții așa, pur și simplu!
Fără ca gesturile, atitudinile, faptele lor diurne să coste altceva decât gând și faptă prin care urmăreau binele. Un bine despre care azi nici nu ști dacă mai poți vorbi: al tău, dar care-mi ajunge și mie – care ne face pe amândoi mulțumiți și ne împlinește. Și care bine, aici e o altă ciudățenie, declanșa instinctiv gestul de mulțumire, de recunoștință.
Fie el chiar și numai în zâmbet abia desenat pe obrazul trudit al celui binecuvântat cu binele făcut de tine.
Astăzi?
Mă tem că ceea ce a pe cale de dispariție nu e numai cuvântul, silaba pe care, altădată, oamenii o rotunjeau fără efort. Nu numai că de auzit nu prea mai auzi un „mulțumesc” – chiar și sub forma unei intenții abia schițate – dar ca atitudine, ca gest explicit, nici pe-atât. Am auzit pe cineva zicându-i copilului său: ai grijă când cineva zice că vrea să te ajute, să-ți facă un bine, că sigur vrea ceva de la tine.
Să fi recunoscător? Oare pentru ce?
Că doar astăzi toate mi se cuvin. Am drepturi. Mi le garantează Parlamentul, mi le garantează Guvernul – trebuie să mi le garanteze că, altminteri, nu-i mai votez și-atunci să vezi dandana.
Mi le garantează UE, nu vezi, aproape că mi le vâră pe gât cu sila…
Trăim într-o lume în care, înainte de toate, oamenii află că au drepturi – unele mai „fundamentale” ca celelalte. Copiii de azi sunt învățați de mici să și le revendice. Vedeți cazul mămicilor din România care s-au dus la școală cu avocatul pentru a impune învățătoarei să respecte dreptul copiilor lor de a primi, în orice circumstanță, numai nota maximă. Sau zecile de întâmplări cu profesori bruscați de elevi în numele dreptului lor la… opinie.
Eu am dreptul să…
Tu?
Știu și eu?! Probabil că ai și tu, dar asta e, de-acum, treaba ta.
Iar dacă să mi se facă binele mi se cuvine, de ce să fiu recunoscător?
Recunoscător pentru ce?
Și cui?
Chiar așa…
Silviu RAȚIU
