Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Cine mai suntem?

silviu-ratiu1-150x1501111111111Un copil de 11 ani este dus de tatăl său în pădure şi abandonat acolo. Pur şi simplu. Tatăl pleacă la muncă şi nu are cum să-l ia şi pe băiat. Nu știm de ce și, parcă, nici n-are importanță. Mama? Ea şi-a părăsit şi fetele, dintr-o altă căsătorie, ce să caute ea să aibă grijă de băiat?!

Întâmplarea – relatată recent în presă – s-a petrecut în urmă cu doi ani, în satul Enculeşti, judeţul Argeş Cu alte cuvinte, în România, ţară membră a UE iar calendarul indică foarte clar: suntem în secolul XXI.

Copilul este lăsat să se descurce singur. Adăpostul ridicat, pentru el, de tatăl pribeag se află, dacă ştirile sunt corecte, într-un luminiș, la circa un kilometru de localitate. Faptul este confirmat inclusiv de sătenii care îi mai duceau, din când în când, de-ale gurii. Mai mult, oamenii şi-au manifestat şi compasiunea cu băiatul: „Nu-i prea merge bine acolo…” – ziceau oamenii şi treceau mai departe. „Are o situaţie foarte critică”, adaugă un alt sătean. Și pleacă în treaba lui. Copilul? Ei, asta nu mai e treaba lui!

Timp de doi ani, un băieţel de 11 ani a trăit în sălbăticia unei colibe, în pădure la circa două mii de pași (!) de aşezarea în care, se pare, se născuse şi unde, este sigur, situaţia lui era cunoscută. Nu de unul, nu de doi. De mai mulţi oameni. Care-i duceau, ca să vezi, din milă, „câte o bucăţică de pâine”, asigurându-se, în felul acesta, că mica sălbăticiune era, încă, în viaţă şi era acolo. În pădure! După care dispăreau grăbiți – conștiințe-mpăcate.

Ceea ce te lasă fără replică este faptul că, nici unul din ei nu s-a gândit să facă mai mult sau, măcar, să alerteze autorităţile. Să spunem că-l puteau lua de acolo, să-l ia cu ei, acasă sau, Doamne, să-l ducă direct la un centru de primire a copiilor părăsiți! Nici unul nu şi-a pus problema că locul unui copil de 11 ani nu este în pădure, decât dacă s-ar afla într-o excursie binemeritată, după un an fructuos, la școală. Că o colibă nu are cum să fie un loc potrivit pentru ca băiatul să poate zice că trăieşte „ca toți oamenii”.

Sunt sigur că, printre cei ce-i duceau de mâncare s-au aflat şi oameni care, la rândul lor, aveau copii, dar nici unul dintre ei nu pare să-şi fi pus problema dacă viaţa băiatului din pădure este, sau nu, compatibilă cu statutul unei fiinţe umane. (Ştirile spun că, de la o vreme, băieţelul obişnuia, deja, să se exprime prin sunete învăţate de la animale, atât de puţin mai avea parte de o comunicare verbală, proprie condiţiei în care s-a născut. Mârâia când voia să alunge străinii de lângă el şi scheuna când îi era frig sau foame!). Încerc să-mi imaginez cât de mult s-or fi întreținut cei ce-i duceau de mâncare cu el! Iar dacă au observat că băiatul nu mai știe articula cuvinte, ce și-or fi spus, la plecare?! Că e bine? Mai rău să nu fie?!

Primăria n-a ştiut nimic, deşi, la câţi locuitori trebuie că or fi în acea localitate amărâtă, e greu de crezut că dispariţia tatălui şi a copilului a putut trece neobservată. Poliţia, n-a ştiut, nici ea, nimic deşi, prin „mijloacele specifice” cu care se tot laudă că le-ar avea în dotare, o chestiune de felul acesta ar fi trebuit să fie…floare la ureche! Autoritatea tutelară, nimic. Şcoala – trebuie că, la 11 ani, băiatul o fi început, măcar, să frecventeze şcoala – nimic. Preotul – nimic. Nici el, deși, despre văduve și despre copii, trebuie că o fi auzit domnia sa…

Și uite-așa, vedem că în secolul XXI, undeva în România, este posibil ca un copil să dispară şi să îşi ducă zilele, vreme de mai bine de doi ani, în pădure, fără ca cineva – oricine –să facă un gest, cât de mic, pentru ca grozăvia SĂ ÎNCETEZE. Da, să înceteze pentru că ce i se întîmpla copilului aceluia era degradant și nu pentru el, sărmanul! Ci pentru cei ce o puteau face dar n-au făcut-o! Nu! S-au mulţumit să-i dea de mâncare. „Andrei trăiește, vă spun sincer, pe apucate – este citat un sătean – iar mai apoi, l-au lăsat, în continuare, acolo, în pădure. Doar-doar se va-ntâmpla ceva și, cine știe….

Acum, rămâne o întrebare: cine mai suntem şi încotro ne îndreptăm noi, românii, dacă aşa ceva se poate-ntâmpla şi nimeni să nu fie făcut responsabil? Nimeni să nu-i ceară iertare copilului aceluia.

Să nu ne grăbim să răspundem. M-aș bucura dacă, pentru o clipă, ne-am opri și ne-am privi în oglindă.

Ce fel de oameni suntem? Dacă mai suntem.

Silviu Rațiu

Iulie 2014

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.