Ziarul electronic al arădenilor

Așa să fie oare?

Am urmărit recent un nou episod dintr-un serial despre aventurile unui negustor de antichități din Anglia. O producție realizată cu profesionalism, modestie și bun gust.

Nimic ostentativ, nimic strigător la cer. Nici o picătură de kitsch, cu toate că o atari activitate înseamnă mersul pe o gheață subțire. Distanța dintre obiectul autentic, cu valoare, deopotrivă istorică, artistic, dar și utilitară este, câteodată, subțire cât o foiță de țigară.

În episodul despre care voiam să spun câteva vorbe, protagonistul serialului și-a făcut de lucru într-o localitate oarecare, greu de identificat pe harta rutieră a Angliei. Un orășel cochet, pe care cameramanul l-a suprins în câteva crochiuri desenate din fuga mașinii, cu linii subtile și amestecuri elegante de culori pastelate.

Afacerile lui Drew – eroul poveștii despre antichități și anticari – s-au desfășurat, și în ziua aceea, cu succes: omul a reușit câteva tranzacții profitabile și a plecat spre casă mulțumit să completeze stocul său, oricum, extrem de bogat, cu câteva piese deopotrivă valoroase și rentabile.

Desigur, sunt sigur că lucruri de felul acesta se petrec, zilnic, în sute, dacă nu mii de locații din lume. Anticari există peste tot unde există antichități, este de la sine înțeles.

După cum, există, mai în toată lumea, un gust constant pentru antichități. De toate felurile. Începând de la bibelouri, mobilier, tablouri, obiecte dintre cele mai suprinzătoare. Oamenilor le place să colecționeze și le mai place să se înconjoare cu lucruri pe care trecerea timpului le-a consacrat ca având o anumită valoare.

Chiar și dacă e să vorbim de o valoare pur sentimentală, de investiția de suflet pe care suntem dispuși să o facem într-un lucru – frumos, plăcut ochiului sau mîngîierii cu o mână tremurând de emoție – ce a aparținut, știu și eu, bunicii, mătușii din partea… sau din parte… mă rog, cuiva a cărui amintire o păstrăm, în felul acesta, la loc de cinste, mai întâi de toate, în inimă.

Cultura aceasta a antichităților ține de un soi de respect pentru memorie, pentru tradiție, de ce nu, de un sentiment de apartenență la rădăcini. Rădăcini de familie, rădăcini de neam, la urma-urmei. O conștiință a faptului că ne tragem de undeva, dintr-un loc anume, acolo unde niște înaintași au modelat timpul „lor” cu dedicație, cu dragoste, cu talent, dar mai ales cu dorința de a da rost trecerii lor prin viață.

A fost felul lor de a mărturisi despre ei și despre ceea ce i-a îndemnat inima să lase ca moștenire.

Să ștergi din când în când praful de pe ele și să le mai scoți la lumină – într-o vitrină luminoasă, într-un colț al sufrageriei, ori pe tăblia unei comode, alături de câteva flori proaspete, ei da, eu cred că toate aceste gesturi fac, în felul lor, deosebirea între cineva pentru care viața începe și se sfârșește la el și unul care recunoaște că le suntem datori celor de dinainte cu recunoștință și cu legatul continuității, celor ce vor fi după noi.

Toate acestea mi-au răsărit în fața ochilor cu și mai mare claritate atunci când am descoperit că orășelul cu care am început rândurile acestea, Tetbury, număra, cu vreo opt ani urmă, o populație de 5.421 (!) de locuitori dar, în același timp, se putea mândri cu peste 40 (patruzeci) de magazine de antichități, toate remarcându-se prin afaceri dinamice și profitabile: pentru cei ce le dețin, dar și pentru cei ce le trec pragul! 40 și ceva de oaze de bun gust, eleganță și armonioasă îmbinare a trecutului cu ziua de mâine, ori într-un „azi” decent și prietenos.

Și am ajuns să-ncerc să-mi aduc aminte dacă și câte astfel de magazine de acest fel – anticariate sau „consignații” – mai țin stindardul sus în Arad. Am reușit să duc numărătoare până la 2, dar nu sunt sigur nici de această cifră.

Ce bucuros aș fi să știu că am greșit și că sunt mai multe…

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.