„Descult prin iarbã” – sau o plimbare prin parc
Mai am puțin și plecăm din Chicago. Ne așteaptă California și, printre picături, Montana – statul unde poți experimenta într-un mod deosebit valoarea reală a nemărginirii.
Dar cât mai stau în Windy City – după cum am spus, porecla cu care americanii alintă acest oraș cu adevărat bătut de vânturi de tot felul – aș mai vrea să-ți povestesc despre o zi minunată pe care am petrecut-o pe malul lacului Michigan. A fost o sâmbătă deosebită, de Labour Day – sărbătoarea muncii, pe care americanii „și-o pun deoparte” în august, vremea sfârșitului de vacanță, când un week end prelungit e ca o ultimă zvâcnire a unei veri despre care fiecare din noi și-ar dori să fi fost cât mai însorită și mai plină de bucuriile și plăcerile unui concediu binemeritat.
Și că veni vorba, după cum vezi, și americanii au o sărbătoare a muncii și nu văd în asta nimic deosebit, cu atât mai puțin de blamat. La urma urmei, în conștiința comună a americanilor, munca e un lucru extrem de important și deopotrivă onorant. Samuel Gompers sintetizează această concepție în mod strălucit atunci când spune că „misiunea unei societăți cu adevărat democratice este să protejeze pe cei ce muncesc în drepturile lor inalienabile de a fi beneficiarii unei vieți mai bune și mai prospere; să-i protejeze nu doar ca egali în fața legilor, dar și în ce privește sănătatea lor, casele, căminele lor, libertățile lor esențiale în considerarea calității lor de ființe umane, deopotrivă de oameni ai muncii și de cetățeni; să –i pună la adăpost de orice vătămări ale intereselor lor legitime, să le asigure exercițiul deplin al dreptului la viață dar și oportunitatea de a se putea bucura cu adevărat de beneficiile acestui drept; să le asigure posibilitatea de a fi parte egală la abundența care este, în cele din urmă, rezultatul muncii lor, a eforturilor pe care fiecare le depune, cu brațele sau cu mintea și să se simtă justificați fără nici o restricție în lumea civilizată pe care au fondat-o și pe care tot ei trebuie s-o ducă mai departe, spre binele lor și al celor ce le vor urma…”.
Și chiar dacă aceste cuvinte au fost rostite într-un context ce are legătură cu activitatea sindicală, lucrul acesta, privit prin prisma a ceea ce înseamnă ele, cuvintele, ca acoperire în viața celor pentru care a munci nu înseamnă a trudi fără speranță și fără satisfacția recunoașterii efortului depus este pe cât de simplu, pe atât de adevărat. Și atunci să nu ne mire faptul că în America, ziua muncii este, realmente, o zi pe care fiecare și-o poate apropia de suflet pentru că nu i s-a impus ci i-a fost oferită ca semn – unul din cele multe – al recunoașterii faptului că ceea ce face, oricare ar fi locul unde muncește – este important și merită să fie luat în seamă.
Chiar apreciat, dacă altfel nu, prin acest week end prelungit la sfârșit de august, când parcul de pe malul lacului Michigan începe deja să miroase a toamnă iar vânticelul iscat ca din senin la primele ore ale unei dimineți care avea să fie însorită de la un capăt la altul, scoate din amorțeală primele frunze veștede așternute pe iarba acoperită cu rouă, numai bună s-o calci cu picioarele goale, ca pe vremea copilăriei.
Am vrut sã fiu cât mai devreme în parcul de pe mal. De la o vreme ți se acrește să stai în spații închise, oricât de largi ar fi și oricât ai respira numai aer condiționat.
Așa ajungi să-i înțelegi pe americani atunci când îi descoperi – cei mai mulți dintre ei, mai cu seamă în ultimii ani – căutând cu frenezie orice ocazie de a ieși în natură, oriunde ar fi să se petreacă lucrul acesta: în curtea din spatele casei, pe terenul amenajat la câteva case mai încolo sau la baza sportivă, perfect utilată, care deserveste câteva cartiere – nu mai mult de două-trei – ori campusul școlar sau al universității. Trebuie s-o spun apăsat: orice școală sau universitate – fie ea cât de mică! – are bază sportivă cu terenuri de sport întreținute, vestiare și dușuri pe care nu le prea vezi în multe „hoteluri” de pe la noi. Cât despre terenuri, găsești câteva zeci pentru tenis, cel puțin două pentru basse-ball, alte zeci pentru baschet și măcar unul, gazonat complet, pentru fotbal (soccer, cum îl numesc americanii). Asta, repet, la fiecare școală.
Credeam că vom fi primii care să alergăm prin iarbă dar ne-am înșelat. Ici-colo, grupuri de oameni puși pe treabă ne-au dat de înțeles că pentru ei, nici sâmbăta nu e un motiv să dormi cu mult mai mult decât în restul săptămânii. În asemenea ocazii și-n asemenea locuri sunt oameni – nu puțini – care vin să-și petreacă întreaga zi la iarbă verde. Nu-i nimeni să le interzică lucrul acesta atâta vreme cât hamburgerii și grătarele se pregătesc în locurile destinate acestui scop sau în condiții care să nu pună în pericol viața celorlalți. Și să nu-i deranjeze pe ceilalți. Prin fumăraie sau prin zgomote pe care oameni, mașini sau diverse aparate le-ar putea produce cu asupra de măsură.
Pe toată durata zilei am întâlnit numeroase grupuri care-și organizaseră party-ul în felul acesta dar nicăieri decibelii nu au scăpat de sub control și nu au spart timpanele vecinilor sau ale celor care tocmai se întâmpla să treacă pe acolo.
Nu-i vorbă, în parcurile din Chicago am văzut pentru prima oară politiști cu pantaloni scurți pedalând într-o veselie pe biciclete, ceea ce ar putea explica nivelul temperat al petrecerilor… Ideea cu polițiști echipați cu biciclete datează de pe la începutul anilor 90 și a dat rezultate excelente în combaterea infracțiunilor „stradale”. Cum altfel să urmărești mai ușor câte un țângău scandalagiu sau un hoț de buzunare, pe aleile parcului – oricât de late ar fi ele!? Să nu-ți spun ce bine arătau feciorii cu uniformă, purtând căști de protecție aidoma celor de la cursele de ciclo-cros, cocoțați pe mountain bike-uri de ultimă generație?!…
Tot în parcul de pe malul lacului am mai descoperit o rețea extrem de întinsă de piste pentru alergări, mers pe jos – ca sport – pentru biciliști și pentru patine pe rotile. Benzi late cât șoselele de pe la noi, acoperite cu un asfalt de culoarea zgurei, netezit ca o masă de biliard și marcaje explicite din care puteai deduce clar că acolo prioritatea absolută este a celor care fac mișcare.
Nici măcar ca pieton obișnuit nu ești prea bine venit. Încurci lucrurile. Pietonul „se deplaseazã” în vreme ce acolo oamenii „se mișcă”, în sensul sportiv al cuvântului, fac jogging sau walking care înseamnă un mers mai alert, să te facă să transpiri nițel și-n felul acesta să scoată din tine oarece toxine, măcar. Iar dacă se întâmplă ca aceste piste să se intersecteze cu vreo bretea destinată circulației autovehiculelor, să fii sigur că prioritatea – care tot a celor care „ se mișcă” este – e respectată cu sfințenie. Nici nu poate fi greu de vreme ce limita de viteză, pentru autovehicule, e sub 20 de mile pe oră!…
Parcul e o mare de iarbă. Gazonul de calitate este tuns cu regularitate și curățat deopotrivă. O bucurie să-l privești. Și să calci pe el. Da, să calci pe el, să alergi o minge, să-ntinzi o pătură, să-ți dezomortești oasele. Nicăieri n-ai să vezi tăblițe care să-ți interzică să calci pe iarbă.
Dimpotrivă. Știu că în materie de amenajat aleile într-un parc, peisagiștii „lor” au următoarea strategie: trasează peluzele, seamănă iarba, o lasă să crească, după care așteaptă până ce oamenii „desenează” urmele viitoarelor alei. Călcând iarba pe trasee care leagă destinații după nevoia de a ajunge repede dintr-un loc în altul, oamenii dau cele mai prețioase indicații celor care, după un timp, vor amenaja aleile exact acolo unde, prin uz, cei ce le vor folosi, au stabilit că ele vor avea cea mai mare eficiență. Iar dacă, după încheierea acestei faze, o să-ți vină să mai calci, câteodată, pe lângă alee, în iarba moale, foarte bine, nu-i mare tragedie, marea minune e că iarba, chiar călcată, regenerează. Crește la loc, vreau să spun, dar lucrul acesta se pare că-l știu doar edilii „lor”, ai noștri nu…
Își plimbă și americanii câinii prin parc. Sunt mari iubitori de animale iar dacă e să remarc ceva, câinii lor favoriți sunt labrador și rottweiller. Ce aș vrea să-ți spun însă e faptul că acolo o plimbare cu câinele nu lasă „urme”. Nici pe alei, nici în iarbă. Acolo stăpânul pleacă de acasă pregătit. Are la el cel puțin o pungă din plastic – se vând unele, „speciale” la magazinele pentru animale – în care va colecta cu grijă „produsul” animalului său iar punga o va arunca în recipiente sau coșuri de gunoi amplasate cu duiumul în locuri cât mai accesibile.
Un labrador frumos ca o adiere de primăvară mi-a tăiat calea în timp ce mă plimbam prin rada unui mini port pentru ambarcațiuni de agrement, unul din numeroasele locuri amenajate de-a lungul malului. Câinele își trăgea nerăbdător stăpânul spre un iachtuleț cochet, ancorat în rând cu alte câteva zeci de astfel de „corăbioare” strălucind de albul imaculat în care sunt vopsite.
Astfel de ambarcațiuni găsești la prețuri care-ți taie respirația dar sunt și din acelea pe care „poți pune mâna”, mai cu seamă că și în acest domeniu funcționează creditul, cu alte cuvine, cumpăratul „în rate”. De-a lungul și de-a latul lacului, zeci dacă nu cumva sute de ambarcațiuni de toate mărimile dădeau și mai multă culoare peisajului, făceau ca orizontul să se afle într-o mișcare de o frumusețe aparte iar păsările unduindu-și zborul pe deasupra catargelor sau a pânzelor umflate de vânt sporeau farmecul după amiezii.
Ăst timp, noi am grăbit spre acel colț al imensului parc unde urma să înceapă unul din concertele organizate sub flamura Festivalului internațional de jazz Chicago 2003. Festivalul e anual și se ține, după câte mi-au spus cei de acolo, de fiecare dată în week end-ul de Labour Day. Afiș impresionant, cu nume celebre, mai multe scene pe care concertele se desfășoară simultan, spectatori câtă frunză și iarbă, o atmosferă deosebită.
Această ediție și-a propus, printre altele, să strângă bani pentru a ajuta (și) la finanțarea proiectului de înființare a Muzeului Jazzului din Chicago, o treabă despre care tare aș vrea să știu că va deveni realitate. Acest muzeu chiar că l-aș vizita!
În jurul scenelor pe care se desfășurau concertele, atmosferă de vacanță. Aproape ca prin târgurile noastre, corturi, încropeli de tot felul, multicolore și zgomotoase, oferindu-ți tot felul de lucruri, nimicuri colorate, partituri cu piese celebre, fotografii ale unor celebrități, neapărat cu autograf pe ele, pungi cu pop corn, zahăr pe băț, băuturi răcoritoare și câte altele.
Zgomot mare, agitație veselă, blițuri fulgerând voios – o amintire nu-i niciodatã deprisos, mai ales dacă e din Chicago și mai ales dacă e de la Festivalul de jazz. Vreau să cumpăr un tricou imprimat cu sigla festivalului, fetele care-l vând sunt extrem de amabile, îmi spun că stocul e limitat și nici nu-mi dau seama ce investiție bună fac, obiectul își va dubla valoarea în câțiva ani, e o idee excelentă, aha, vreau să-l fac cadou, cu atât mai bine, dacă iau două mai primesc și un bonus și atunci prețul de 15 sau 20 de dolari bucata nici n-o să mi se pară așa de mare…
Cât? 20 de dolari bucata? E cam mult, îmi zic, chiar foarte mult dar așa e cu souvenirurile, le plătești tocmai că-s souveniruri, dar nici chiar așa, o să fie la fel de sugestivă și o ilustrată în care prietenii mei, iubitori de jazz dar și un pic poeți, vor putea să-și imagineze, văzând parcul unde tocmai mă aflu, și zgomotul, atomosfera fantastică a acestui festival. Și ca treaba să fie completă, când am să ajung acasă, o să fac în așa fel ca să le dau souvenirurile într-o seară când vom putea să ascultăm, pe disc, oarece piese din marele repertoriu de jazz american. Iar dacă nu și nu, atunci am să pun un disc cu… Johny Răducanu și sunt sigur că totul va fi bine.
Cum bine e și să mă aflu aici, pe malul Lacului Michigan, în preajma scenei centrale a festivalului, cu un trio de jazz făcând demonstrație de virtuzitate și cu umbra lui Sears Tower profilindu-se pe cerul înroșit de soarele pregătit, de acum, să meargă la culcare. Mi-e dor de casă, mi-e dor de Johny Răducanu – pe care l-aș vedea foarte bine sărbătorit (și) pe scena acestui festival, dar lasă că vine ea și vremea aceea, apa marelui lac se încrețește aidoma feței unui bătrân ostenit, suntem și noi obosiți, a fost o zi lungă, plecăm să ne găsim mașina în parcarea subterană în timp ce un saxofon bariton învăluie tot ce ne înconjoarã în sunetul său ușor răgușit ca-ntr-o poveste romanțioasă, cu final deschis…
Silviu Rațiu
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 61, din 25 aprilie 2003.
