„La belle americaine”
Pentru americani mașina nu mai e de mult un lux. Cam de pe vremea când un tip simpatic care răspundea la numele de Ford a decis că fiecare american va trebui să aibă o mașină.
Măcar una, a zis domnul Ford și s-a pus pe treabă. În cel mai scurt timp avea să se nască prima intreprindere care a folosit sistemul de montaj pe bandă rulantă – Doamne când îmi aduc aminte ce trăznăi ni s-au vârât în cap la lecțiile de economie politică despre chestia asta și cum îi mai înfieram pe capitaliștii ăia sângeroși…!?- , lucru care a permis ca într-un timp record, visul domnului Ford să prindă niște contururi extrem de concrete.
Pe străzile – încă nepregătite la vremea aceea – din orașele mai mici sau mai mari ale Statelor Unite au început să alerge mii, sute de mii de automobile ușoare, fiabile și extrem de ieftine tocmai pentru că se lucra într-un sistem care asigura o productivitate extraordinară permițând – în felul acesta – o politică de prețuri accesibile păturilor largi ale populației.
Altfel spus, domnul Ford a înțeles că pentru omul modern – „condamnat” la mișcare permanentă – de acasă la serviciu, de la serviciu acasă, la cumpărături, în weekend, în călătorii de afaceri sau de plăcere, mijlocul de transport care să-l aștepte în fața casei sau parcat cuminte într-un loc anume amenajat pentru aceasta, mașina, este un lucru vital.
Nu-i vorbă că treaba asta l-a ajutat și pe domnul Ford să devină unul din cei mai bogați oameni de afaceri din câți a cunoscut America vreodată, dar accentul nu l-a pus nimeni pe treaba asta, ci pe faptul că domnul Ford a produs ceva folositor semenilor săi, a dat de lucru unui număr impresionant de semeni ai lui și, grație „jucăriei” produse de el și alte domenii ale industriei au avut parte de o dezvoltare deosebită. Ca să nu mai vorbim că domnul Ford și-a adunat averea vreme de mai mulți ani, muncind alături de angajații săi când a fost nevoie și plătindu-i cum se cuvine pentru munca lor. Printre altele chiar cu facilitatea de a obține un automobil „Ford” la un preț mai mic decât cel de pe piață. Ca să știe și muncitorul pentru ce lucrează.
Dar să nu divagăm prea tare. Cum îți spuneam, azi aș vrea să ne plimbăm nițel cu mașina și nu cu orice mașină, ci cu un „Chevrolet”. Îmi aduc aminte că în copilărie, numai la auzul numelui de „Chevrolet” tresăream cu toții iar o fotografie, fie ea și alb negru cu luxoasa limuzină era la mare preț printre cei care ne ocupam cu tot felul de colecții.
Chevroletul a fost și mai este și azi emblema luxului funcțional – să nu ți se pară ciudată asocierea – a strălucirii neostentative, a confortului ce n-a alunecat în opulență. Oridecâte ori am fost în State am avut ocazia să văd măcar un „Chevrolet” de modă veche, toate extrem de bine întreținute, adevărate bijuterii pe roți. Și ce m-a frapat a fost faptul că aceste adevărate piese de muzeu nu păreau a fi ținute „la naftalină” ci, dimpotrivă, după cum stăteau în ele proprietarii – mai toți septuagenarii sau, poate, chiar octogenari – se vedea că erau folosite cotidian iar treaba asta le făcea, proprietarilor dar și celor opriți pe marginea drumului într-o mută admirație, o reală plăcere.
Să vezi un „vaporaș pe patru roți”, în culori tari care atrag privirea de departe, cu ornamentele lustruite oglindă, alunecând maiestos pe șosea, să auzi fâșâitul aproape imperceptibil al motorului și să-i urmărești plutirea până ce se pierde în depărtare, crede-mă, e o senzație cu totul aparte.
Dar dacă mai ai și bucuria de a sta la volanul unei bijuterii de Chevrolet – an de fabricație 1970, care în 1992 când mi s-a întâmplat să-l conduc arăta de parcă atunci l-ar fi scos din cutie -, cred că nu trebuie să spun mult mai multe. Decât eventrual că dotările mașinii, din punct de vedere al confortului șoferului și al pasagerilor, indicatoarele de tot felul – inclusiv un soi de computer de bord avant la lettre– erau la nivelul multor mașini ieșite de pe bandă cu doar câteva luni în urmă.
Am făcut câteva ture prin cartierul unde locuia prietenul nostru și n-am putut să nu mă bucur ca un copil că mi-am împlinit un vis. Cât am umblat cu mașina, abia dacă am simțit mișcarea.
Motorul, cum îți spuneam, era silențios din cale-afară, suspensiile sănătoase amortizau totul iar scaunul în care ședeam era cât un fotoliu de sufragerie. Asta e o chestie specifică la americani: le plac mașinile în care să se poată simți ca acasă. Adică să fie cât mai confortabile. Și cât mai puternice. Cea mai frumoasă mașină pentru un american obișnuit este tocmai mașina care-i place… Și care trebuie să îndeplinească un minim de cerințe: să fie robustă, încăpătoare – atât în habitaclu cât și în portbagaj – să aibă cel puțin… trei locuri pe bancheta din față, să fie puternică dar și să arate la fel și să aibă un preț rezonabil. Nu neapărat mic, cât rezonabil. Pentru că la „ei” a-ți cumpăra o mașină nu-i un capăt de lume! Prețul nu-i o obsesie ci doar unul din elementele de luat în calcul atunci când e să iei o decizie. N-am prea auzit multă lume pe acolo care să-ți cumpere mașină „cu banii jos”.
Chiar de ar fi vorba de mașini la second-hand. Orice dealer serios are relații strânse cu bănci (nu doar cu „o bancã”) interesate să-și ruleze banii prin acordarea de credite de consum, inclusiv pentru cumpărarea de mașini. Din pricina asta o familie medie va avea cel puțin două mașini și lucrul acesta nu reprezintă deloc o fandoseală. Gândește-te la faptul în astfel de familii lucrează și soțul, și soția, și chiar de nu ar fi așa, soția are dreptul la propria mașină. (Nu știu dacă fac bine spunând lucrul acesta dar hai să-mi asum riscul…)
Apoi am să-ți spun că în America permisul de conducere se eliberează la vârsta de 16 ani – învățarea condusului e materie de studiu în școli! – ceea ce înseamnă că și copilul (sau copiii) vor fi îndreptățiți – în anumite condiții, nu cine știe ce complicate! – să aibă propriul mijloc de locomoție, scutind în felul acesta pe unul din părinți de obligația transportului la și de la școală.
Ce m-a frapat a fost, însă, predilecția americanilor pentru mașinile puternice, cu motoare înghițind herghelii de cai putere. De ce? O să râzi dacă îți spun că unul din lucrurile cele mai cumplite în traficul rutier american – ajuns, uneori, la nivel de obsesie – mi s-a pãrut faptul că poliția este neiertătoare cu cei care încalcă limitele de viteză. Care, vreau să-ți spun, sunt – cel puțin pentru mine și pentru mașinile care circulă pe acolo – groaznic de mici. Pe autostradă, limita maximă de viteză – acceptată, cred, mai în toate statele federației – este de 75 mile pe oră. (Sigur, pentru „anumite” tipuri de automobile ce „zburdă” pe șoselele patriei viteza aceasta e un vis frumos…)
Dar dacă te gândești că o mașină obișnuită care circulă pe șoselele lor are o putere ce bate ușor pe la 200 CP, îți poți închipui cum te simți să conduci un asemenea bolid și să trebuiască să fii tot timpul cu ochii pe ceas, să nu sari peste 75 Mph… Sau ca să nu-ți spun că sunt zonele rezidențiale sau cele aflate în apropierea școlilor unde viteza este limitată la 20-30 Mph. Adevărat mers de melc! Iar băieții cu ochi albaștri sunt, acolo, extrem de „prezenți” peste tot unde circulă mașini. Și nu numai pentru a vâna contravenții ci mai ales pentru a ajuta la desfășurarea fluent (!) a traficului. Inclusiv prin aceea că, fiind „prezenți” și făcându-te să simți asta, nu te lasă să-ți faci de cap pe șosea.
Circulă cu mașini „civile”, fără nici un fel de semnalmente care să le trădeze apartenența și numai ce te trezești cu câte unul făcându-ți semn să oprești că nu știi de unde ți se trage… bucuria. Le și dă mâna: au mașini …de mașini iar despre cotă de benzină nu cred să fi auzit decât dacă ascultă buletinele de știri de pe la noi. Și că veni vorba vreau să-ți mai spun și asta: chiar dacă limita de viteză este extrem de riguros stabilită, există două – să le zicem excepții – care demonstrează că acolo lucrurile sunt fãcute în așa fel încât treaba să funcționeze, să meargă înainte, cu alte cuvinte.
Printr-o înțelegere tacitã între șoferi și polițiști, nu vei fi sancționat niciodată dacă radarul va înregistra o depășire a vitezei admise cu maxim 5 Mph. Iar în al doilea rând, la orele de vârf, atunci când toată lumea este în priză și se grăbește – la sau de la serviciu – viteza legală este… viteza traficului, ceea ce înseamnă că acei 75 Mph s-ar putea să devină 80 sau chiar 85 Mph dar nu mult prea mult peste. Cu condiția ca, rulând cu această viteză, să nu mai faci și pe cascadorul și să te angajezi în manevre riscante prin care să pui în pericol siguranța celorlalți. Care vor să ajungă, fiecare, cu bine acasă sau la serviciu. Pentru manevre periculoase – indiferent de oră și de conditii de trafic – poți fi sigur că te paște chiar și închisoarea contravențională, pedeapsă care, potrivit legislației americane în materie, se aplică după o procedură extrem de rapidă și de simplificată.
Ca să nu mai spun de punctele pe care le încasezi în contul a ceea ce se numește „cazierul” tău în materie contravențională. Am să-ți spun și de ce este extrem de important acest „cazier”: pentru că firmele de asigurare îți vor cere întotdeauna acest cazier mai înainte de a reînnoi contractul de asigurare pentru mașină. Iar mențiunile – multe, puține din acest „cazier” – se traduc, foarte simplu, în prime majorate de asigurare pentru anul imediat următor. Devii o persoană „încondeiată” iar renumele îl vei resimți la…buzunar. Să nu te miri, deci, dacă vei vedea că, pe cât de mult ar vrea și ar și putea (cu mașinile lor de puterea unui avion cu reacție…) americanii sunt extrem de „cuminți” pe șosele. Spre disperarea mea, de pildă, care n-am înțeles și nu voi înțelege niciodată, cum poți chinui o splendoare de Chevrolet 1970 – cu un cadran de vitezometru indicând ca viteză maximă 220 Mph. – cătrănindu-l la 75 Mph pe o autostradă cu patru (!) benzi de circulație pe sens, cu un asfalt, neted ca o oglindă, străluncind în soarele unei dimineți splendide de weekend când ne-am decis să ieșim la o promenadă pe faleza Lacului Michigan – adevărată mare de interior în care Chicago se oglindește – în zilele senine – în toată splendoarea sa.
Când am ajuns într-o parcare din apropierea falezei eram atât de transpus în plăcerea condusului că am și uitat de faptul că „vaporașul” avea cutie de viteză automată și, în consecință, îi lipsea pedala de ambreiaj. De-abia când am zãrit figura prietenului meu proiectată în partbriz mi-am dat seama că, în lipsă de altceva, am apăsat pedala de frână cu piciorul cu care, altfel, aș fi apăsat pedala de ambreiaj. Până în podea, așa cum am învãțat la școală… Am răsuflat ușurat și i-am mulțumit Domnului că nimeni n-a fost rănit iar la întoarcere am cedat locul șoferului prietenului meu. Ca să nu fie nici o supărare…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 60, din 18 aprilie 2003.