De ce n-am urcat în Sears Tower
Poate ai să râzi, dar nu am fost în Sears Tower după cum, la Paris fiind, nu am urcat nici în Turnul Eiffel.
Și asta, crede-mă, nu pentru că aș avea rău de înălțime. Pur și simplu din rațiuni economice. Este adevărat că până la o anumită înălțime poți urca fără probleme (în Turnul Eiffel, de pildă, până la etajul unu).
Dacă intri în Sears, nimeni nu te întreabă – sau cel puțin la acea vreme nu te întreba – ce ai a căuta în clădirea în care încape un orășel mai mic de pe la noi (ca populație vorbesc, dar și ca dotări și utilități, și încă ce utilități…). La urma urmei sunt atâtea locuri unde ai putea să te afli în treabă într-o clădire care adăpostește sedii de firme – dintre cele mai importante – bănci, birouri pur și simplu dar și restaurante, cafenele, locuri de plimbare, scuaruri pline de verdeață și dacă nu mă înșel chiar și un „mic” hotel, că n-ai nevoie de cine știe ce imaginație ca să-ți găsești un rost pe acolo.
Doar că un turist nu intră în Sears ca să vadă sediile de firmă sau birourile. Nici măcar hotelul unde, sunt sigur, prețurile te fac să-ți pipăi instinctiv buzunarele, nu cumva să-nceapă să zboare puținii dolari pe care-i ai spre pupitrul de la recepție (chiar dacă pe acolo nici nu se lucrează cu bani peșin ci numai cu card-uri). Un turist sadea vrea să ajung acolo sus, în vârful – vârfului, pe ceea ce, la ora când l-am văzut pentru prima oară, însemna un soi de acoperiș al lumii.
Îmi aduc aminte că Mount Everest este supranumit „acoperișul lumii” și aș zice că el e „cel natural” în vreme ce Sears Tower sau Turnurile Petronas din Malaezia ar putea fi „cele clădite” de mâna omului. Sigur că un turist oarecare – așa cum eram și noi și sper să fii cândva și tu cititorule – care nu va putea nici să-și imagineze o escaladă pe Mount Everest s-ar putea vedea, cu îndreptățire, „escaladând” unul din celebrele acoperișuri clădite ale lumii. Nimic mai omenesc și mai la îndemână. Mai cu seamă că pentru asta are la dispoziție niște lifturi care fac drumul până sus în nici un minut!
Numai că, „acoperișurile” astea atât de la îndemână din punct de vedere tehnic devin greu accesibile pe motiv de… buzunar.
Ca să te poți bucura deplin de panorama pe care ți-o oferă terasa amenajată foarte aproape sau chiar în vârf, cum spuneam, nu-ți trebuie mai mult de un minut, cu ascensoarele ultra rapide și ultrasilențioase cu care, urcând, zici că stai dar îți trebuie, colo, niște dolărași – și nu puțini pentru un buget de turist est-european – pe care trebuie să-i depui, ca preț de intrare în palma întinsă de un ins întodeauna zâmbitor și spilcuit care-ți va mulțumi frumos pentru că ai ales să vizitezi „minunea” și care nu va pierde prilejul să-ți spună care e cel mai bun unghi pentru luat fotografii. Ah, da, fotografii! „Păi da, poți lua și aparatul tău, dar noi am zice că e mai bine să cumperi fotografiile de la noi, că-s mai ieftine. Nu de alta dar ca să faci poze cu aparatul tău, costă.”
Uneori costă mai mult chiar și decât aparatul cu care vrei să iei acele poze. (Sunt sumedenie de tipuri de aparate unifolosibile pe care le poți lua, de ocazie, la preț de nimic, doar să știi unde să le cauți…)
În ce mă privește, de fiecare dată am decis să mă mulțumesc cu plăceri platonice de genul album cu fotografii, ilustrate cumpărate la câte un chioșc din apropierea „minunii” și cu promisiunea pe care mi-am fãcut-o ca „data viitoare” să fiu mai bine pregătit și din punct de vedere… financiar.
Oricum, priveliștea pe care o oferă Sears Tower, implantat cu nonșalanță în inima centrului comercial și financiar al Chicago-ului este fascinantă. Arhitecții care au plănuit turnul au gândit clădirea în așa fel încât privirea să-ți fie dirijată gradat, de la un zgârie nori la altul, ca pe niște trepte care să te conducă spre silueta de o zveltețe aproape nefirească, ai zice că vine un vânt mai trăcsărit și-ntr-o clipã nu mai e dar iată, în chiar orașul vânturilor, dantelăria de oțel și sticlă își etalează formele și proporțiile de top model, tutelând, suverană, o „adunare” de clãdiri nu mai puțin elegante, nu mai puțin celebre. Orice chicagoman îți va aduce aminte cu mândrie că, la urma urmei Chicago este cunoscut ca orașul unde a fost semnat „certificatul de naștere” al primului zgârie nori din lume.
Și ca să nu plec de lângă Sears Tower chiar fără nici o amintire, să-ți spun că am aflat din povestirea fiului meu – el a avut „inimă” să-și cheltuiască o parte din bugetul de student în vacanță plătind prețul biletului de urcare pe „acoperiș”… – că de acolo, de sus, de pe teresa circulară amenajată la etajul 103, atunci când vremea e bună, poți arunca o privire până în Indiana, Wisconsin și Michigan – state vecine cu Illinos-ul în care Chicago, cu al său super-turn e doar unul din punctele de atracție. Iar atunci când e vreme rea, cei care tocmai se află la unul din ultimele etaje „plutesc” în nori, formula nefiind, nici pe departe, doar poetică.
Dar dacă nu am urcat în Sears nu înseamnă că nu m-am înfruptat din alte frumuseți ale orașului.
Am bătut, de pildă, cu piciorul renumitul Michigan Avenue, mai exact ceea ce reprezintă punctul său de atracție, situat în partea de nord a bulevardului și botezat Magnificent Mile – „Mila Magnifică” – o stradă care, la nivelul solului, este absolut europeană, de zici că ești la Paris sau Viena – pe care și-au găsit loc unele din cele mai distinse magazine și restaurante din oras. Este un loc al freamătului neîntrerupt, ziua se topește literalmente în noapte iar noaptea-și deschide ochii cârpiți de nesomn în lumina zorilor, filtrată printre siluetele unor clădiri cu o arhitectură inconfundabilă, care a dus faima școlii americane de arhitectură.
Mai cu seamă în zona străzilor Rush și Division viața are, parcă, o altă dimensiune, pulsul bate ceva mai repede, priveliștea barurilor, restaurantelor și a cafenelelor reprezentând un magnet căruia cu greu i te poți opune. Ochii îți vor alerga de-a lungul splendidelor clădiri găzduind apartamente luxoase, aliniate între Casa John Hancock și Piața Turnului de apă, la parterul cărora ești ispitit de magazine purtând nume celebre și unde tu, ca un turist ce te respecți, e bine să intri ca să vezi ce mai e nou – am văzut, de pildă, nu fără surprindere, niște pantofi de damă made in Romania deosebit de frumoși și extrem de atent și cu grijă finisați, la un preț, firește, foarte… american – chiar dacă vei face lucrul acesta ca și cum ai intra la un muzeu… Tot în nordul râului Chicago vei mai putea da față cu IBM Plaza (o „piață” purtând un nume prea cunoscut ca să mai trebuiască făcute prezentări…), cu Turnul Chicago Tribune – unul din cele mai mari ziare ale Americii – apoi cu Sun Times Building (Casa „Sun Times”) și cu un imens centru comercial care poartă numele de Merchandise Mart și unde-ți poti petrece liniștit o zi întreagă, dacă ai pantofi comozi și oarece sandwichuri pitite în traistă.
Pe troutare lume și țară, mai cu seamă spre orele serii și-n weekend sau în zilele de sărbătoare. Oameni relaxați sau îngândurați, cam acestea ar fi cele două ipostaze în care-i vei vedea pe cei ce grăbesc sau tocmai se plimbă alene. Cei îngândurați sunt, de regulă, îmbrăcați sobru, în costume sau deux-piece-uri croite cu o anume notă de lejeritate, din stofe de calitate și-i vei ghici că sunt oameni de afaceri sau implicați în vreun fel în acest mediu.
Și nici n-aș zice că sunt, neapărat, îngândurați cât preocupați, concentrați pe ceea ce tocmai constituie obiectul activității lor. De ce-i vezi pe stradă? Păi cei mai mulți din ei circulă cu mijloace de transport în comun și-atunci, ori vin, ori pleacă de la serviciu, ori sunt tocmai în pauză de masă, au dat o fugă la restaurantul unde-și consumă prânzul iar apoi mai fac un pic de mișcare până ce se termină timpul destinat acestei părți din programul zilei.
Loc de flendăreală nu prea e în office-urile americane iar dacă cineva te invită la prânz, te poți gândi că e vorba de un prânz de afaceri în timpul căruia cel din fața ta va încerca să împletească plăcutul cu utilul.
Am să-ți mai spun că am văzut foarte multe femei îmbrăcate în deux-piece-uri elegante, coafate și aranjate cu grijă și care purtau, o să zâmbești, pantofi de sport sau chiar celebri „teniși” în picioare. Am fost, cred și eu, surprins, conservatorismul europeanului din mine a reacționat fără să pot ascunde ceea ce simțeam, noroc că doamnele cu pricina aveau și altceva mai bun de făcut decât să mă observe cu frustrarea mea cu tot, dar nu mi-a trebuit prea mult să mă lãmuresc. Fiica cea mare o prietenului nostru – ea însăși șefă de departament la o importantă firmă de avocatură din Chicago, ea însăși trasă la trei ace și purtând… teniși în picioare – mi-a explicat cu naturalețe că pentru femeile americane confortul și sănătatea sunt mult mai importante decât eleganța ca standard în sine.
Așa, că la birou o să ne vezi purtând pantofi cu tocuri cui din piele fină, desenate de case de modă celebre din Europa, asta e o altă chestie și o vei înțelege, cu timpul, atunci când vei vedea că americanul își pune mai întâi de toate problema confortului iar toate celelalte lucruri se conformează acestei cerințe.
Tot pe Michigan Avenue o să ai ocazia să asiști, printre altele, la un veritabil festival muzical inedit. La distanțe suficient de mari pentru a nu se interfera și a se bruia reciproc, grupuri instrumentale sau grupuri vocale, interpreți solitari sau acompaniați de echipamente electronice sofisticate își etaleazã talentul, interpretând un repertoriu multicolor, din cele mai diverse zone ale creației muzicale și din cele mai neașteptate locuri de pe glob.
Unii o fac pentru a-și asigura subzistența, alții – pentru a atrage atenția asupra unei idei, a unei inițiative sociale, culturale – dar am văzut și grupuri de studenți care o fãceau pur și simplu ca divertisment, cu bucurie nedisimulată. Ca să nu-ți spun că într-o seară am asistat la un recital de mare virtuozitate, susținut de doi puști cu tenul de culoarea abanosului, care au uimit o asistență formată din câteva zeci de curioși cu talentul lor de a crea sunete cu ajutorul unor perii de lustruit pantofi și a unor recipienți și cutii banale din material plastic. A fost un sfert de oră de magie, iar la sfârșit aplauzele au venit ca ceva firesc, de parcă am fi fost în cine știe ce sală de concert din lumea bună. Iar feciorașii s-au ridicat, au mulțumit frumos după care s-au reașezat, au sorbit câteva înghițituri dintr-o sticlă de Coca Cola Light și au anunțat că următoarea repriză muzicală va începe peste un sfert de oră. Vorba celebrului cântec al celor de la „Queen”: Show must go on! – (și) spectacolul (lor) trebuie să continue.
Îți spuneam că pe Michigan Avenue întâlnești și persoane relaxate, îmbrăcate lejer, ca de promenadă, nota generală fiind decența, dar și despre asta cu alt prilej. Despre ei și despre multe alte lucruri pe care le-am experimentat în acest loc mai sunt multe de povestit și n-am să le țin doar pentru mine, fii sigur… Și a mai fost o zi și a mai fost o seară pe Michigan Avenue, în Chicago, iar mâine va mai fi o zi și tot în Chicago…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 59, din 11 aprilie 2003