Site-ul nostru web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți și personaliza experiența și pentru a afișa reclame (dacă există). Site-ul nostru web poate include, de asemenea, cookie-uri de la terți precum Google Adsense, Google Analytics, Youtube. Prin utilizarea site-ului, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Ne-am actualizat Politica de confidențialitate. Vă rugăm să faceți clic pe butonul pentru a verifica Politica noastră de confidențialitate.

America – felii de tort (XIX)

Un mic salt în timp și… spațiu

Am să sar un pic în timp pentru ca să nu pierd șirul ideilor legate de case, de cartiere de locuit, construcții și altele de felul acesta.

(Sunt atât de multe lucruri de spus despre acest aspect esențial al modului de viață american – de fapt al oricărui popor de pe glob – că aproape s-ar scrie o carte numai despre asta.)

De ce spun că voi sări în timp? Pentru cu lucrurile despre care voi scrie astăzi le-am experimentat la distanță de câteva săptămâni bune după plecarea din Chicago, acolo unde, dacă-ți aduci aminte, la ora când m-am apucat să-ți vorbesc despre acest subiect, dragă cititorule, eram găzduit, în continuare, de prietenii noștrii – foști arădeni.

Cum spuneam, aș dori să-ți împărtășesc câteva lucruri pe care le-am văzut în perioada cât am avut norocul să ne aflãm în California. Acolo unde, prin noiembrie, pe la mijloc de lună, am mai fi putut face o baie în Pacific, iar dacă n-am făcut-o, a fost doar pentru că nu ne-am închipuit că așa ceva e posibil și, de aceea, în ziua când am plecat să facem o plimbare la ocean nu ne-am luat cu noi costumele de baie.

În California am locuit o vreme într-un oraș cu nume exotic – Temecula, aflat la circa 100 de kilometri mai spre nord de San Diego.

Despre acest oraș vreau să-ți spun că, din câte am aflat, a început să „aparã pe hartã” cam la începutul anilor `70. Am stat, și aici, la niște prieteni plecați de pe meleaguri arădene și care, la scurt timp după ce au ajuns în State au ales să se avânte înspre acea parte a Californiei, chiar dacă, sau tocmai pentru că nu prea erau români pe-acolo. Mi-au spus, într-o seară, că la aflarea deciziei lor, comunitatea de români din Chicago, alături de care își făcuseră „ucenicia” în ale vieții americane, și-a manifestat fără rezerve neîncrederea, unii chiar revolta și indignarea. „Dupã toate câte am făcut pentru voi… acuma să plecați… Și-apoi, gândiți-vă, chiar în necunoscut?!”

Și, într-adevăr, când au ajuns, au avut o ușoară strângere de inimă. Și asta nu pentru că nu-i aștepta nici covorul vișiniu, nici fanfara… Orășelul unde deciseseră să se stabilească – la sugestia, totuși, a unui român care avea să-i părăsească ulterior și chiar să le poarte vorbe, dar acesta-i un alt subiect deja – nu părea să fie locul unde să visezi să-ți investești chiar și o zi din viață.

Două străzi mari și late, la încrucișarea cărora se afla singurul semafor al orașului și autostrada, undeva departe, ca o impresie. În rest, case scunde, de toate mărimile și gusturile, răspândite pe dealuri și un „munte” de speranță.

La vremea când au ajuns prietenii noștri acolo, în California apăruserã primele semne ale „revoluției informatice”, oamenii soseau cu sutele în fiecare zi, piața muncii era extrem de primitoare, așa încât să te tot pui sã urzești planuri de viitor. Și să construiești. Case, locuințe confortabile pentru toată lumea, că bani se găseau, băncile se înghesuiau să ofere credite aproape fără dobândă, ca să nu vorbim de alte și alte facilități. Oferite tot de bănci și de autoritățile locale. (Care autorități aveau – și au și acum – atât dorința, cât și „putirința”, ca să facă lucrul acesta, pentru simplul motiv cã autonomia locală este, acolo, în America, reală și efectivă.)

Numai să te stabilești acolo, să-ți faci „buletin de Temecula” sau, mã rog, „de” oricare dintre orășelele care prindeau putere de la o zi la alta, sub soarele fierbinte al Californiei.

Fenomenul este tipic pentru o economie de piață autentică și cât de cât normală. După cum am fost învățați, știm că forța de muncă este, dintotdeauna, caracterizată printr-o mobilitate naturalã, alaiul de oameni porniți să ocupe o piață generoasă reprezintã un proces firesc.

„Ti s-a închis fabrica, ai fost disponibilizat, a dispărut o oportunitate sau, dimpotrivă ai auzit că ar fi apărut una la celălalt capăt de țară? Varsă o lacrimă, dar nu încremeni – statuie a neputinței și a deznădejdii. Nu uita, speranța e cea care moare ultima. Cel mai simplu și mai ieftin lucru pe care poți să-l faci e să cumperi un ziar serios și să vezi pe unde s-o mai fi pornit o afacere.

Pentru că o afacere nouă înseamnă, în mod logic, noi locuri de muncă. Ia-ți un schimb curat, ceva bani de buzunar și pleacă. Iar dacă peste o săptămână sau poate o lună, o să-ți poți chema și familia, cu atât mai bine! Dacă nu, continuă să cauți! Nu-i nicicând prea târziu s-o iei de la capăt! În felul acesta gândește majoritatea covârșitoare a americanilor, iar rezultatul se vede, printre altele, în miile de așezări care, fie că răsar din nimic, fie își schimbã în timp record statutul.

Așa și Temecula cea mereu însorită. (Și tot așa, dar pe invers, Columbia, un orășel din nordul Californiei – sunt  o mulțime de așezări care poartă același nume, așa că, pentru orientare, va trebui să știi exact și statul în care se află orașul „tău”. Columbia „noastră” a fost o așezare extrem de prosperă la vremea „Goanei după aur” – epocã de legendă în istoria americanilor. A contribuit la aceasta și faptul că prin apropiere s-ar fi aflat un zăcământ aurifer care a atras lume și tară. Apoi, aurul s-a cam terminat, iar azi, Columbia este locul poreclit „Orașul fantomelor” și de n-ar fi fost spiritul întreprinzãtor al unor tineri frumoși și nebuni, care l-au transformat într-o atracție turistică, probabil că singure, doar fantomele s-ar mai plimba, nopțile, pe „main street”- ul răsunând încă de clinchet de arginți, împușcături și țipete venind dinspre „saloon” –ul care nu putea lipsi din peisaj.

De la dezastrul economic din deceniul trei al secolului XX, americanii s-au lecuit de apatie, spleen și disperare atunci când e vorba să se confrunte cu valurile unor seisme produse de crize economice mai mici sau mai mari și de care nu sunt, nici ei, scutiți. Problema e de atitudine, de felul în care fiecare se raportează la consecințele acestor seisme pentru viața personală și a familiei.

Așa s-a născut acest fenomen contemporan al „migrației pozitive”, o mișcare când largă ca o maree, când imperceptibilă ca un firicel de izvor, a forței de muncă spre acele locuri unde piața reclamă o cerere care să acopere oportunitățile create de evoluția favorabilă a unor sau doar a unei afaceri.

Urmarea e că, după cum mi-a fost dat să observ, afacerile din construcții au fost și au rămas și azi unele dintre cele care atrag în mod constant oamenii și care asigură, pe cale de consecință, o rată la fel de constantă – și consistentă – a profitului. Nu degeaba în ierarhia celor mai bogați americani (au și ei genul ăsta de clasament) se regăsesc o mulțime de oameni implicați, în general, în construcții, iar o carierã în „real estate business” este una dintre cele mai atractive.

Aici mă opresc ca să-ți spun că mi se pare un semn de normalitate ca oamenii care se ocupă de afaceri menite să asigure confort, civilizație, bunăstare, pentru alții, să se bucure, la rândul lor, de prosperitate. Și că veni vorba, câți oameni au făcut fericiți cu adevãrat cei ce s-au cocoțat pe primele 100 de locuri ale celor mai bogați români?

Cu riscul să par patetic, cred că e important s-o spun: menirea omului e, într-o măsură extrem de importantă, să construiască, să zidească, iar lucrul acesta să-i aducă bucurie și mulțumire. Cã zidești o casă, o biserică sau că „zidești” punând pe picioare o afacere, e tot una; se cheamă că-ți cinstești menirea și că Îl cinstești pe Cel care ți-a dat viața pentru ca să faci ceva folositor cu ea.

Apoi mai e ceva: ca să construiești e nevoie să ai o viziune și să ai îndrăzneala să faci în așa fel încât să nu rămâi doar cu atât.

Și uite-așa se face că nu te mai miri de faptul că, într-un deceniu și un pic, o „arãtare” cum era în epocã Temecula – ca să râmân la acest exemplu – a ajuns ditamai orasul cu peste 150.000 de locuitori (asta în 1992), iar prima intersecție semaforizată – un loc de dulci aduceri aminte chiar și pentru prietenii noștrii.

(O trăsătură de caracter deosebit de importantă a americanilor este grija de a-și cultiva amintirile. Unii spun că ar fi din pricină că sunt un popor tânăr, care n-ar avea cine știe ce istorie și de aceea se leagă de orice, dar eu aș îndrăzni să spun cã o fac ca o formă de respect pentru toți cei care au pus umărul ca cei de azi să aibă motive să-și aducă aminte de ceva și s-o facã din inimă.

Cine n-are bătrâni să și-i cumpere, ar zice o vorbă din bătrâni. Ceva mă face să cred că, și de ar avea „bătrâni”, americanii tot ar găsi de cuviință să mai „cumpere” pentru că de înțelepciune și pricepere va fi nevoie oricând și niciodată nu vom fi având prea mult. Din nicicare!)

„Să nu încremenești în peisaj și să nu cazi în greșeala de a acuza pe alții pentru ceea ce ți se întâmplă! Chiar de ar fi să fie o dramă adevărată. În loc să stai la colț de stradă și să-ți strigi suferința – nu se va opri nimeni să plângă alături de tine – pune mâna și începe să zidești. Fă ceva care să folosească. Ție sau altcuiva, important e să nu te transformi în statuie. Nicio statuie n-a cunoscut vreodatã satisfacția de a fi făcut ceva. Orice și oricât de mic…”.

Vorbele acestea le-am notat într-o seară calmă de toamnă, în casa unui pilot de elicoptere, pensionat în grad de colonel după o existență ca-n filme, în timpul căreia episodul Vietnam a fost doar una dintre secvențele mai mult sau mai puțin „animate”.

Casa era ascunsă într-o poieniță, departe de lumea gălăgioasă a orașului. Și-o așezase acolo cu doar doi sau trei ani în urmă, când se hotărâse să se apropie de nepoți. Spun că și-o „așezase” pentru că realmente asta fãcuse cu ea. Omul avea o casă tip „sandwich”, care se ansamblează în fabrici specializate și transportate apoi direct pe locul indicat de client. Ele vin pe câte două trailere uriașe, fiecare dintre ele transportând o „felie” de casă pe care, apoi, o macara proiectată special în acest scop, le potrivește pe postamentul dinainte amenajat (simplă placă de beton sau placa ce acoperă o pivniță spațioasă). Totul se prinde în niște șuruburi și dispozitive extrem de ingenioase, se fac legăturile la utilități (apă, canal, telefon, curent electric și alte cele) și casa e gata, te poți muta în ea.

Așa se face cã prietenul meu și-a „mutat” casa de mai multe ori, ultima dată ajutând chiar la așezarea ei prin faptul că, pilotând un elicopter de mare tonaj, a înlocuit… macaraua. „E casa visurilor mele, așa ne-am dorit-o cu soția mea, iar acum, cum o să părăsesc?” – și iată că până și un dur care a fãcut Vietnamul poate fi romantic și nostalgic, arătându-ți că nu este, nici el, altceva decât un om ca toți ceilalți. Doar că, la răstimpuri, el își mai ia câteodată casa în spinare și schimbă peisajul…

Am început cu Temecula și aș vrea sã închei acest episod în același loc.

La un moment dat am plecat din localitate pentru o călătorie care a durat în jur de două săptămâni. Când ne-am întors iar mașina în care ne aflam a dat colțul pe strada unde se afla casa unde locuiam, am privit în spate și dintr-o dată am avut o senzație ciudată pe care n-o puteam pune pe seama zborului recent încheiat pentru simplul motiv cã nu sufăr de rău de înălțime. Ca și cum aș fi rătăcit colțul și ne-am fi aflat pe altă stradă. „Ceva lipsește acolo! – am zis, arătând spre locul unde mă obișnuisem să văd arbuștii și smocurile de iarbă ce populau o ridicătură de pământ de dimensiunea și forma unui deal în toată regula. A dispărut dealul!”

Observație corectă. Cât timp fuseserăm plecați, o firmă de construcții a făcut ce a făcut și a „ridicat” dealul, transformând locul într-un platou pe care erau deja răspândite toate dotările necesare începerii unui șantier de locuințe. Și, bunînțeles, erau trasate, amenajate și asfaltate, drumurile. De parcă ar fi fost acolo de când lumea. Totul în mai puțin de douăzeci de zile!

Lipsea însă ceva: lipseau statuile…

Silviu RAȚIU

* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 57, din 28 martie 2003.

P.S. Nu vreau să închei fără a menționa că, la vremea când am vizitat pentru prima oară orașul, Temecula număra în jur de 27.000 de locuitori pentru ca, la recensământul din 2020, să fie înregistrați peste 110.000.

Un ritm pe care și pentru americani l-au apreciat ca fiind pe repede înainte”…. Dar despre Temecula și, în general, despre California, sper să am timp să vă povestesc mai multe, cât de curând.

America – felii de tort (XVIII)

By Actualități Arad

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Știri similare

No widgets found. Go to Widget page and add the widget in Offcanvas Sidebar Widget Area.