Despre felul în care se contruiesc casele de locuit în America s-ar putea scrie foarte multe lucruri.
Am petrecut o după amiază întreagă povestind despre subiectul acesta cu un arădean implicat, la vremea aceea, până peste urechi, într-o astfel de afacere. Lua în antrepriză proiecte de case pe care le preda „la cheie”, muncea de dimineața până noaptea târziu dar era extrem de mulțumit de cum îi mergea.
În America se câștigă foarte bine în acest business, oriunde te-ai afla. Dar mai ales în apropierea marilor aglomerări sau în zone unde, datorită unei conjuncturi favorabile, are loc câte un boom economic – vezi cazul Sillicon Valey din California unde s-a stabilit pentru câteva decenii bune „capitala” industriei IT și unde, în plin deșert, au răsărit ca peste noapte adevărate orașe, o explozie demografică de genul celebrei „Goane după aur” din anii de început.
Locuri ce nici nu existau, practic, pe hartă devin puncte de atracție irezistibile spre care gravitează mii, zeci de mii de familii, din toate colturile țării. După cum mai spuneam, mobilitatea americanului este extraordinară. Îl găsești, azi, așezat temeinic într-o casă drăguță din Sudul însorit și conservator, de zici că acolo s-a născut și de acolo va pleca în veșnicii iar peste două – trei luni ai putea să ai șansa să-l vezi căutându-și casă tocmai în colțul cel mai îndepărtat din Vestul plin, și azi, de mister și surprize.
O să mă întrebi de ce face el așa și am să-ți spun că motivul e foarte simplu: se întâmplă ca forța de muncă devine mai bine plătită acolo, în vest, să zicem și atunci nostalgia trece rapid pe plan secund, fiind pusă în umbră de spiritul de aventură și de dorința de a avea un trai mai bun – sentimente dominante ale caracterului oricărui american care se respectă.
El nu se plânge atunci când firma la care a lucrat și cu care a cunoscut clipe frumoase îl anunță că va închide porțile sau că reduce din personal. Sigur că nici n-o să joace tontoroiul în piața publică. Dar nici nu va dramatiza patetic și nu va blestema guvernul pentru asta.
În general, pentru americani nicicând nu-i prea târziu; ei au o disponibilitate uimitoare pentru a o lua de la capăt, iarăși și iarăși, cu aceeași dorință neostoită de a reuși, de a demonstra și a-și demonstra că poate răspunde pe măsura provocărilor, oricâte ar fi ele. (Am cunoscut persoane trecute de mult de 60 de ani care se apucaseră să-și termine studiile universitare întrerupte cândva, în tinerețe.)
Atitudinea aceasta ține – în primul rând – de educație. În America, după cum vă spuneam, copiii sunt obișnuiți de mici să muncească și să facă lucrul acesta independent. Teme de genul „Lasă că am răbdat eu destul, el, copilul să aibă de toate!” sau „De ce să nu-i dau cât e copil, că o să ajungă să lupte el când o fi mare!” sau „Cum adică să muncească pruncul meu când eu am ce să-i dau să mănânce și să îmbrace, de ce să mă facă de râs!?” sunt necunoscute pe acolo. Sau, mă rog, în cel mai rău caz sunt nesemnificative iar primii care ripostează la orice tentativă de cocoloșire sunt chiar copii.
Asta pentru că de la grădiniță deja, ei văd cum alții se descurcă singuri iar mediul îi provoacă. Să se descurce singuri. Să aibă initiațivă, să fie independenți cât mai curând. În așa fel încât atunci când se va fi ivit prima șansă, să nu piardă nici o clipă. Să-și poată lua zborul. Iar zborul să fie cât mai înalt și mai frumos.
Am cunoscut un pastor metodist care se stabilise, după terminarea colegiului, într-un mic orășel din nord, la câțiva kilometri de granița cu Canada. Apucase să-și întemeieze deja o familie, avea o fetiță de toată frumusețea iar casa pe care și-o cumpãrase – cu „bani din bancă” cum am zice noi – era o bijuterie. Într-o bună zi, era la începutul săptămânii, a primit o scrisoare prin care i se oferea un post la o biserică din Florida. La sfârșitul săptămânii întreaga familie era plecată. În seara când ne-am despărțit a fost frumos tocmai pentru că nimeni nu s-a lamentat și n-a umplut o cadă cu lacrimi.
„A fost o vreme frumoasă, o mulțime de amintiri se vor lega de acest orășel liniștit dar gândește-te, mi se oferă o șansă, e o provocare, acolo biserica e de două ori mai numeroasă, n-am voie să dau cu piciorul unui astfel de prilej de a arăta ce pot… Casa? O vor vinde cei de la agenție. Unde voi sta acolo? Păi tot într-o casă. Cumpărată tot cu bani din bancă…”. Iar congregația din orășel? Ei bine, oamenii s-au apucat să caute – fără resentimente – un alt păstor și nu mi-a fost nici o clipă teamă că nu vor găsi unul la fel de bun. (Aveam să aflu că, în nici două săptămâni, postul era deja ocupat iar lucrurile își urmau cursul fără ca din acest schimb de ștafetă, cineva să fi făcut un capăt de lume.)
O casă obișnuită va avea toate caracteristicile esențiale ale arhitecturii habitaționale ce s-a dezvoltat dintr-un exercițiu relativ scurt ca timp dar extrem de riguros și pragmatic, care a împletit deopotrivă „moștenirile” tuturor celor care, părăsindu-și locul natal, au dus cu ei imaginea unei „case părintești” ideale cu nevoile cotidiene ale traiului impus de patria adoptivă.
Casa să fie spațioasă, să aibă „lărgământ”, cum se zicea în bătrâni, să nu coste mult, să fie cât mai aerisită și să aibă cât mai multă verdeață. În casă și în jurul ei. O curte „să poți întoarce căruța” și iarbă la stradă. Cât mai multă. Se mai văd și azi în satele transilvane de câmpie, case de felul acesta și tare îmi place să cred că cei care au „importat” modelul au fost… americanii.
Pentru americanul obișnuit casa este „locul unde locuiesc, eu și familia mea”.
Decurgând de aici, ea trebuie să îndeplinească, exact și doar acele funcții care să-i asigure această finalitate. Și nu alta! Adică, mai întâi de toate, să fie o locuință. Nu un castel, nu o citadelă, nu un hulubar învârtindu-se pe-un picior de rață, nu un muzeu sufocat de zorzoane și-acoperit cu tone de tablă zincată sub care te și miri cum de mai rezistă zidăria.
Casa trebuie să fie un loc în care toți membrii familiei să se simtă acasă. Asta înseamnă, în primul rând, spațiu. (Din fericire pentru ei, americanii nu au avut parte de gândirea „genială” a unui „ctitor carpatin”, care ar fi vrut să înghesuie douăzeci și trei de milioane de români în câteva blocuri pitite la umbra monstrului megalitic botezat cu alint Palatul Poporului. Care popor ar fi trebuit să se „lăfăie” în niște celule cu confort sporit în care, uneori, ar mai fi avut și căldură, apă caldă și ceva lumină în vreme ce „Cabinetul 1“, dar mai ales „Cabinetul 2”, ar fi trebuit să aibă dimensiunea câte unui teren de fotbal.
Spațiul, pentru american, înseamnă dimensiuni care să permită luminii să strălucească prin casă cel puțin 12 ore pe zi, aerului să circule nestingherit prin toate ungherele – chiar și dacă nu e „condiționat” – mobilierului și aparaturii casnice să ocupe exact atâta loc cât să te poți folosi de ele fără ca prin aceasta să devină surse de vânătăi și vorbe de duh…
Spațiu mai înseamnă un număr adecvat de încăperi destinate timpului din partea activă a zilei dar și pentru orele de odihnă.
Spațiu înseamnă, în ultimă instanță, confort maxim obținut cu un minim de investiție. Financiară, desigur.
Și ca să nu uit ceva extrem de important. Am impresia că la americani există o concepție cu totul aparte despre ce care va să zică „sistematizarea”. De aici derivă faptul că, în linii mari, nimeni nu-ți va impune să-ți ridici casa numai într-un anume perimetru stabilit prin voia cea înțeleaptă a unora pe care nu are cum să-i priveascã felul în care un ins anume vrea să-și rânduiască viața, inclusiv casa de locuit. Sau dacă, totuși, o fac, va trebui ca ei să țină seama că acolo, în America, omul se bucură de o libertate ce nu poate fi îngrădită nici măcar de zidurile casei lui.
Care este a lui și numai a lui și pe care, ca atare, o poate ridica (aproape) unde vrea. Să nu fiu înțeles greșit. Asta nu înseamnă haos și n-a dus niciunde la brambureli. Dar dacă, spre o pildă, am un teren bun de construit într-o vâlcea, la marginea orașului, și el este proprietatea mea, nimeni nu mă va împiedeca să-mi ridic acolo o casă de locuit. Mai mult, firmele răspunzătoare cu acele utilități de care depinde confortul minimal al locuinței îmi vor efectua, contra cost, toate acele lucrări care sunt necesare pentru a face din construcția mea o casă locuibilă. Așa se face că am avut prilejul să locuiesc într-o casă ridicată la mai bine de 10 kilometri de „centrul” unui orășel din nordul Californiei, pe colina dulce a unui deal pigmentat ici colo cu arbuști de felurite specii, în vreme ce casa celui mai apropiat vecin era… pe celălalt deal. Și asta în condițiile în care nici una din ele nu ducea lipsă de cel mai deplin confort.
Adică se ajungea la ele pe câte un drumeag asfaltat, cu două benzi în toată regula, aveau curent, telefon, canalizare comunală, cablu TV și toate celelalte. Am întrebat cum a fost posibil acest lucru și mi s-a răspuns: „Simplu. Am luat un credit din bancă, am cumpărat terenul și am vorbit cu o firmă care a făcut restul: proiect, amplasament, drum de acces și ce mai vezi pe aici. Cățelul l-am adus noi…”. Anul trecut, traversând cu mașina statul Tennessee și apoi o bună parte din Texas, până să ajung într-un Dallas căruia vreau să-i dedic un capitol aparte, am văzut sute de ferme răspândite – ai zice fără noimă – pe întinderile nesfârșite ale câmpiei, în locuri dintre cele mai neașteptate, singura regulă care părea să guverneze așezarea lor fiind confortul și utilitatea.
Iar legătura cu autostrada era făcută, în toate cazurile, de „bretele” asfaltate, late cât un bulevard. Nici un fel de constrângere birocratică. Ceva de genul sălașelor din care, slavă Domnului, au mai supraviețuit câteva și în hotarul Aradului și care ne pot da imaginea a ceea ce înseamnă o libertate adevărată și bine înțeleasă de a-ți stabili locul ce-l vei înscrie în buletin ca „domiciliu”. Și care să fie, nici mai mult nici mai puțin, decât casa ta.
În care să-ți placă sã trăiești și unde să te poți simți om. Pur și simplu și nimic mai mult. Nu tu „PUG” – să se certe consilierii primăriei ani de zile până să îl adopte ca apoi să-l calce, tot ei, în picioare – nu tu „sistematizare”, nu tu semne și hotare ieșite din minți și interese mai mult sau mai puțin înguste, mai mult sau mai puțin oneste.
O libertate cenzurată de câteva reguli pe cât de simple pe atât de cu sfințenie respectate de toată lumea. Dreptul de proprietate în al cărui exercițiu nu mă poate tulbura aproape nimeni și nimic, respectul aproape înăscut pentru proprietatea celuilalt, grija ca bunul meu trai să nu însemne calvarul celuilalt, un simț civic elementar în care va încăpea întotdeauna și-un pic din binele comunității de care îmi place și căreia vreau să-i aparțin.
În rest, cățelul îl puteți aduce dumneavoastră…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 56, din 21martie 2003.