Niște case model sau un vis mult prea frumos ca să fie adevărat
Am fost curios să văd cum arată, din interior, un stand cu case model, ridicate pentru ca doritorii să poată vedea, pe viu, oferta pentru „development”-ul proiectat într-o zonă apropiată de cartierul unde locuiesc prietenii noștri.
Desigur, abia ce venisem, dar am fi vrut să vedem cât mai multe, să cunoaștem cât mai multă lume, să descoperim cât mai mult din ceea ce, pentru noi, însemna cotidianul american. Iar condițiile de locuit ale americanului mijlociu fac parte, crede-mă, din „meniul” obligatoriu al oricărei vizite pe care o vei face acolo.
Numai cunoscând casa cuiva, felul în care este construită, aranjată și întreținută, vei putea să spui că l-ai cunoscut cu adevărat.
Ziua cea mai potrivită pentru o astfel de expediție este sâmbăta. Americanul nu slăbește ritmul în care își trăiește viața nici măcar în week-end. Existența lui păstrează aceeași cadență ridicată a derulării secvențelor diurne. De asemenea și sâmbăta este la fel de riguros planificată, de unde impresia pe care o vei avea de la bun început, de relaxare, de ușoară „dezordine estetică”, dând, în felul acesta, un plus de culoare sfârșitului de săptămână. Singurul lux pe care și-l permit unii dintre ei este faptul de a se scula cu o jumătate de oră mai târziu.
În rest, familia este alertată dis de dimineață pentru o mulțime de activități pe care urmează să le desfășoare împreună, cu mic cu mare. (Acest lucru constituie o altă constantă a modului de viață american: cel puțin o dată pe săptămână întreaga familie este împreună, e un fel de sărbătoare de la care rare sunt excepțiile când se poate lipsi. E un mijloc de a ține uniți părinți cu copii, frați între ei, bunici cu nepoți și tot așa, până se adună o ceată de oameni veseli, relaxați, împărtășindu-și bucuriile, problemele, proiectele, neliniștile sau chiar îngrijorările. Crede-mă, e mare lucru să ai, chiar și numai o dată pe săptămână, sentimentul că aparții unei familii, că nu ești lăsat de izbeliște, că-ți poți pune capul pe umărul unuia care n-o să râdă de tine și nici n-o să-ncerce să profite de slăbiciunea ta.)
Într-o sâmbătă dimineață am pornit spre locul unde fuseseră amplasate niște case model, la vreo 30 de minute de cartierul prietenilor noștri. Știam de locul cu pricina din fluturașul pe care îl găsiserăm în cutia poștală, alături de o grămadă de alte materiale promoționale cărora li se spune, generic „jonk mail” – un fel de gunoi-numai-bun-de-aruncat – cu care plouă literalmente peste capul sărmanului consumator. Și pentru că era la doar 30 de minute – cum ar veni… în vecini – ne-am decis că merită să-ncercăm. Mai cu seamă că vremea aproximativă de afară nici nu ne lasă prea multe alternative.
Zona unde urma să se nască – în doar câteva luni – un nou cartier, avea de toate.
În primul rând avea drumuri. Șosele gata asfaltate, vreau să zic, late de circa 9 – 10 metri, împărțind terenul în câteva zeci de parcele de forme neregulate, risipite pe un relief ușor denivelat și din pricina asta, plin de caracter.
Fiecare parcela avea, deja, acces asfaltat la drumul principal. Treaba asta constituie una din regulile de la care nici un constructor american nu va face vreo derogare: înainte de a începe orice lucrare de construcție, trebuiesc trasate și amenajate până la ultimul detaliu, căile de acces și cele de legătură. Adică străzile. Și nu numai.
În același fel se procedează și cu utilitățile: apa curentă, canalizarea, liniile telefonice, cablul optic cu diverse destinații, iluminatul casnic și cel stradal. Totul se poziționează și se amplasează în forma sa finală. Nici nu te miri atunci că străzile, chiar și cele din imediata apropiere a câte unui șantier de construcții, nu știu ce-i aia praf. Pentru că nu are de unde să fie noroi, nu are de unde să fie nici praf! Simplu, nu? Că doar vă spuneam mai dăunezi ca spațiul dintre partea carosabilă și bătătura casei e acoperit de frumusețea de peluză cu iarbă deasă și tunsă „perie” aidoma tunsorii puscașilor marini americani, de-i tot vedem mai nou pe la jurnalele TV.
Intrarea spre „standul” de case model se făcea printr-una din ele, de fapt o casă în toată regula, care adăpostea „organizarea de șantier” și recepția.
În ceea ce ar fi trebuit să fie sufrageria era amplasată o machetă care reproducea amplasamentul exact al caselor dar și al celorlalte facilități: o sală de sport, piscina de cartier, un mic spațiu comercial, oficiu poștal și altele.
Pe unul din pereți, o hartă imensă a viitorului cartier. Unele parcele erau marcate cu stegulețe, semn că fuseseră deja contractate. (Deși „development”-ul fusese deschis de nici o lună, peste jumãtate din parcele purtau, deja, steguleț.)
Înainte de a porni la drum am fost dotați cu o mapă în care am găsit – iarăși – pliante cu informații amănunțite despre tot ceea ce ar fi trebuit să știu dacă aș fi vrut să-mi construiesc o casă în acea zonă. Aproape că nici nu mai era nevoie să vezi casele… Și totuși…
Ei bine, casele pe care le-am văzut au meritat osteneala. Au fost șase modele, cu prețuri cuprinse între 50.000 și 250.000 de dolari. Aproximativ. Diferența a fost dată, în general, de mărimea suprafeței locuibile, de finisaje și de dotări. Trebuie să-ți spun că și în cadrul aceleiași categorii am constatat variații de preț în funcție și de parcela unde urma să fie amplasată casa. Acestea însă nu erau deosebit de mari.
Așa cum am mai spus și cu alt prilej, casele americane sunt construite, în proporție zdrobitoare, din lemn. O tehnologie elevată care ridică o casă practic pe niște structuri din lemn, în câteva săptămâni. Ceea ce înseamnă casa tipică de locuit este realizată din lemn dar, văzând-o, n-ai spune că e așa.
O varietate impresionantă de materiale folosite la finisajele exterioare, începând de la cărămida aparentă și până la „tencuieli” pe bază de rășini sintetice supersofisticate care permit lemnului să „respire” în voie dar îl și feresc de umezeală, carii sau incendiu, dau acestor case un aspect estetic deosebit. Aici intervine, desigur, diferențierea în funcție de buget. Ai un disponibil consistent în contul din bancă sau o poziție bună pentru obținerea unui credit „ieftin”? Îți vei permite un finisaj sofisticat. Nu ai sau, poate, nu dorești așa ceva? Casa ta nu va arăta cu nimic mai prost decât altele, doar că textura și câteva amănunte legate de performanțe și caliatea finisajului vor fi diferite, nu neapărat mai slabe.
În interior, casele pe care le-am văzut atunci erau complet amenajate și utilitate. „La cheie” cum am spune. Mobilierul așezat la locul său, covoarele, mocheta, apa curgea la robinete, până și televizorul funcționa, dar cine să aibă timp acum să stea la un film?! Iar în frigiderul din bucătărie, în fiecare casă, am găsit băuturi răcoritoare. Din partea firmei.
De fapt aceste case model sunt locuibile și chiar vor fi locuite pentru că vor fi vândute și ele. Când „development”-ul va fi fost în întregime populat, le va veni și lor rândul, găsindu-și – în scurt timp – un stăpân. Prețul acestora va fi, însă, mai mic. Asta pentru simplul motiv că ele sunt socotite ca fiind deja „folosite”. Cum ar fi, case la „second-hand”…
Gradul de confort al caselor pe care le-am vizitat a fost unul mediu spre ridicat. Cum spuneam, toate casele sunt livrate cu bucătăria și baia complet utilate, cuptorul de gătit, frigiderul și mașina de spălat vase putând fi pornite în orice clipă. La fel mașina de spălat rufe și uscătorul de rufe din baie. Cea mai mică dintre case avea trei dormitoare spațioase iar cea mai luxoasă se lăuda cu cinci, cu posibilitate de extindere la șase și chiar șapte. Toate casele erau concepute după modelul parter și etaj, cu scara interioară mai îngustă sau mai somptuoasă, după cum îți permitea buzunarul. Unele aveau și „basement”, adică subsol, că pivniță parcă nu-mi vine să-i zic. În subsol americanul își amenajează, de regulă, spații în care-și cultivă hobby-urile – celebrele „man-cave”-uri – sau își depozitează te miri ce. Nu de alta, dar pentru depozit mai are și garajul mare cât un hangar de avion.
În fiecare încăpere din aceste case model am găsit sumedenie de cataloage și mostrare. Pentru mobilier, pentru covoare și mochete, perdele și draperii, lustre și aplice, clanțe pentru uși, pentru orice ar putea însemna detaliu necesar amenajării sau decorării locuinței după gustul tău. Le poți consulta pe loc sau le poți duce, cataloagele, acasă. Peste tot există și bloc notesuri, creioane și chiar mici rulete. În inch dar și în centimetri. Să poți face măsurători, să proiectezi varianta ta de casă, asa cum ți-ar plăcea s-o ai.
Și ca să nu uit, structurile și variantele de împărțire a camerelor nu sunt bătute în cuie. Fiecare model are o sumedenie de opțiuni constructive care permit ca, în interior, să se poată obține o maximă personalizare a locuinței, după gustul, nevoile și… buzunarul fiecăruia.
Și uite-așa, după câteva ceasuri bune petrecute în aceste case mirosind a nou (pe lângă deodorantul pulverizat discret de nici nu știu unde), te întorci la recepție.
Copleșit de tot ce ai văzut, cu mintea prelucrând febril informațiile, înflăcărat de proiecte, ești luat în primire de personalul firmei. De acum e vremea să-ncepi să faci și calcule. Și să spui în ce parte a amplasamentului ai vrea să se așeze stegulețul „tău”.
Dacă mai ai vreo nelămurire, dacă mai ai nevoie de informații suplimentare legate de cine știe ce detaliu sau chiar și numai dacă vrei să bei o cafea excelentă în compania unei persoane agreabile. Am primit și un chestionar. Un sondaj de opinie rapid pe care firma îl va folosi – îmi spune doamna cu care petrec câteva minute stând de vorbă despre ce am văzut și cât sunt de impresionat – la proiectele viitoare.
„Ei bine, care din modele noastre vi s-a părut cel mai aproape de așteptările voastre?”
Mai înainte să apuce să mă invite să iau loc ca să începem să negociem detaliile unui viitor contract sau cum să obțin un credit cu o dobândă de care nici nu vreau să-mi aduc aminte ce mică era, îi spun de unde vin și unde va trebuie să mă întorc peste puțin timp. În locuința mea înghesuită într-unul din sutele de blocuri cenușii, din beton autoclavizat (nu am găsit în dicționar expresia cea mai potrivită), fără curte și fără peluze cu iarbă. Tunsă scurt, sâmbăta dimineața, așa, de plictiseală…
Ne însoțește până la ieșire, ne strângem mâinile și ne urăm numai de bine. În timp ce ne îndreptăm spre mașina din parcare îmi zic, zâmbind a pagubă: „Nici aici n-o să-mi cheltuiesc banii…”
Între timp a răsărit soarele, week–end-ul e abia la început. Iar viața e frumoasă…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 55, din 14 martie 2003.