America – Felii de tort (VIII)

Avertisment: 

După cum spuneam, textele pe care le voi încredinţa acestui portal au fost scrise (şi publicate) cu mai mult de 10 ani în urmă. De aici şi referirile calendaristice care indică realitatea acelor ani. Faptul că multe din cele scrise atunci au rămas actuale şi acum nu este, întotdeauna, un motiv de satisfacţie.

Silviu Rațiu

Vorbeam într-una din interveţiile trecute despre controalele care se fac înainte de îmbarcare. Sunt mai multe acum decât, să zicem, în 1992, când am zburat prima oarã. Şi parcă se simte şi un pic de tensiune, uneori chiar crispare. Chiar dacă toată lumea e cu zâmbetul pe buze, iar gesturile sunt atente şi cenzurate de bun simţ; chiar dacă cei ce te verifică îşi încep controlul cu un ”Vã rog să mă iertaţi”, spus cu tonul omului care-şi dă seama că face exact lucrul de care tu nu aveai nevoie acum. Odată am fost întâmpinat de un tânăr numai un zâmbet care, spre suprinderea mea, înainte de orice altceva, mi-a cerut paşaportul. ”De ce a trebuit să nimeriţi tocmai la mine, domnule?” – l-am auzit într-o românească neaoşă, de îndată ce i-am întins documentul”. Am să vă rog să nu vă supăraţi pe mine, îmi pare nespus de rău dar n-am ce-i face. Aşa-s ordinele şi dacă o să vă uitaţi bine în spatele meu, feciorul tras la patru ace, cu ochelarii ăia de soare, e de la serviciile speciale. Ne verifică, să vadă cum ne facem treaba… Dacă aţi şti ce rău îmi pare… tocmai un român de-al meu…”. Ceea ce nu l-a împiedecat să-şi facă treaba cu maximă conştiinciozitate, cu o anume eleganţă în gesturi şi cu nelipsitul zâmbet pe care, sunt sigur, l-a deprins în ore lungi de antrenament la cursul pe care l-o fi absolvit mai înainte de a putea lucra în aeroport. Sunt sigur, şi mama acestui tânăr să fi fost, controlul tot aşa ar fi decurs. Iar zîmbetul, ei bine, poate el ar fi fost mai “personal”. Dar tot zâmbet s-ar fi numit. Şi condescedenţă politicoasă.

(Când scriu aceste rânduri, îmi aduc aminte de ultima călătorie pe care am fãcut-o de pe unul din aeroporturile interne – un zbor de rutinã, până în Capitală – şi rememorez senzaţia pe care am trăit-o când am fost “verificat” de un individ în ochii căruia se citea convingerea că trebuie să fiu neaparat un terorist, atât fusese de scrupulos în tot ce făcuse. În zadar i-aş fi spus că ar fi obţinut acelaşi rezultat dacă ar fi vorbit respectuos şi dacă palmele lui nu mi-ar fi lăsat urme dureroase pe tot corpul după ce mi-a fãcut “verificarea corporală”, mai pe româneşte, o percheziţie în toată regula. N-am înţeles niciodată de ce e nevoie ca mai mereu în astfel de locuri să fie puşi oameni care, sunt sigur, suferă de sindromul de “exces de autoritate” şi care mă fac să mă gândesc că acasă, îi aşteaptă o soţie în faţa căreia nu mişcă sau un soț mirosind a bere proastă. Au trecut ceva ani de la Revoluţie, dar în mintea multora nu s-a produs încă eliberarea de sindromul gardianului, refuzând să creadă că poţi fi pur şi simplu cinstit, chiar de i-ai prezenta o legitimaţie de… înger. Dacă mă gândesc bine, oamenii ăştia ar trebui să fi fost învăţaţi deja de şefii lor că, în postul pe care-l ocupă vremelnic, ei sunt în slujba mea, cetăţeanul, din taxele şi impozitele căruia îşi încasează dumnealui salariul şi care şi-a plătit biletul de călătorie, iar prin asta şi-a plătit inclusiv dreptul de a călători în condiţii civilizate).

Dar, ca să mai rămân o vreme la security check, o să vă povestesc o întâmplare din ultima mea călătorie. Odată ajunşi în Frankfurt – de acolo urma să ne avântăm peste ocean – ne-am grăbit să găsim, împreună cu soţia mea, drumul spre “poarta” de la care urma să ne luăm zborul spre Washington. Nu vă puteţi imagina babilonia care ne-a întâmpinat la scurt timp după ce am coborât din avionul de Budapesta. Ziceai că toate popoarele lumii îşi trimiseserã reprezentanţi la întâlnirea aceasta ad hoc. Asiatici, indieni, metişi, negri africani, dar şi americani de culoare, blonzi şi bruneţi, un zumzet perpetuu ce se insinua de-a lungul nesfârşitelor coridoare ce străbat măruntaiele inundate de lumină ale imensei construcţii. În legătură cu asta, vreau să remarc faptul că ceea ce m-a surprins aici, dar şi în celelalte locuri pe unde mi-a fost dat să trec în drum de la o “poartă” la alta, a fost faptul că nu am auzit strigăte sau, şi mai rău, ţipetele cu care te însoteşti de îndată ce ai intrat într-o gară sau chiar aeroport autohton. Diferenţe de temperament, o să-mi ziceţi, iar eu o să vă răspund – diferenţe de educaţie. Pentru că e un semn elementar de respect să nu-ţi ţipi bucuria, necazul sau disperarea în urechea celui care tocmai trece pe lângă tine sau, poate, doreşte să se bucure de o clipă de relaxare. Iar respectul, nu-i aşa, este o chestie de educaţie…

(Îmi aduc aminte că o dată eram în aşteptarea plecării din Chicago, o cursă extrem de aglomerată, cu grupuri pestriţe de turişti de toate naţiile şi o stare de surescitare explicabilă dacă ne gândim că se anunţase o întârziere la plecare de vreo 40 de minute. Totul a decurs într-o ambianţă sonoră calmă, până în clipa în care dintr-un capăt al sălii nu s-a auzit o chemare autoritară: ”Măi Vasile, pe unde naiba eşti, bre frate?!”, purtătoarea vocii, o femeie pe cât de arătoasă pe atât de încruntată reuşind să atragă atenţia tuturor celor care stăteam mai mult sau mai putin relaxaţi în aşteptarea izbăvitorului semnal pentru îmbarcare. Şi cum nici Vasile nu era un timid, a urmat o secvenţă destul de animată şi bine garnisită sonor care a produs un adevărat show “made in Romania” al cărui “succes” îndoielnic nu a depins, credeţi-mă, de avântul şi dăruirea protagoniştilor…).

Nu ne-a fost greu să găsim terminalul unde se află porţile de la care pleacă avioanele companiei cu care urma să zburăm spre America. Vă spuneam că sunt mult prea multe indicatoare şi semne de orientare ca să te poţi pierde. Am ajuns cu mult înainte ca să putem şti de la care poartă anume vom zbura, aşa că ne-am aşezat pe o bancă şi am început să trecem în revistă cam tot ce se întâmpla în acel perimetru al aeroportului. La un moment dat a apărut un domn cu un aer respectabil de bunic nu de mult ieşit la pensie. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost ţinuta lui impecabilă. Cămaşa albă cu mânecă lungă, o cravată în dungi discrete, roşu cu bleumarin, pantaloni bleumarin cu o dungă ireproşabilă şi pantofi negri în care te puteai privi fără nici o reţinere, atât de frumos luceau. Tuns scurt, părul său cărunt încadra o faţă robustă, cu trăsături ferme. O apariţie ca de film american. Am observat că trebăluia pe culoarul lat cât o autostradă şi că face lucrurile cu precizie, ca unul care ştie foarte bine rânduiala locului. Altminteri, era degajat, chiar uşor absent, de parcă nu ar fi aparţinut neapărat spaţiului aceluia. Mi-a venit la un moment dat ideea să-l întreb dacă nu cumva are ceva comun cu compania care urma să ne ducă peste ocean şi mi-a spus să nu mă grăbesc că în curând vor fi oferite onor publicului călător informaţiile necesare pentru ca toată lumea să fie liniştită şi mai ales, dumirită.  Zis şi făcut, am mai aşteptat o vreme până ce acelaşi bunicuţ a mai apărut o dată şi a întins pe o distanță de vreo 20 de metri o bandă elastică cu care a demarcat o zonă ca un coridor, în capătul căreia a aşezat o placă pe care se afla numele companiei şi anunţul adresat pasagerilor de a se încolona frumuşel şi de a se pregăti de security check, întrucât ziua de zbor a companiei începea în câteva minute.

Ei bine, ne-am aşezat repejor în capul rândului ca să scăpăm cât mai rapid de control – dar şi dintr-un alt motiv cât se poate de practic, aşa cum o să vă povestesc altă dată – şi nu mică ne-a fost surpriza când am zărit figura de acum bine cunoscută a “bunicului” care ne aştepta în dreptul unei mese aparută ca din senin la intrarea în sala de aşteptare propriu zisă. ”Bunicuâul” s-a dovedit a fi ofiţer al serviciilor de securitate ale companiei, ieşit la pensie dintr-un alt serviciu de securitate şi care acceptase de curând să revină în activitate, după ce autorităţile americane au fãcut apel la cei care, după 11 septembrie 2001, au fost dornici să contribuie, în felul şi după puterile lor, la organizarea acestor reţele suplimentare de control în aeroporturi.

Toate astea le-am aflat în timp ce, cu o voce molcomă şi cu gesturi măsurate, ne-a verificat fără grabă, punându-ne sumedenie de întrebări al căror sens putea să-ţi scape pe moment, dar al căror răspuns era extrem de important pentru el dar şi pentru tine. Căci am văzut, mai apoi, destui “subiecţi” fâstâciţi ba, vreo doi sau trei chiar întorşi din drum, cu o mimă destul de preocupată şi pe care bunicul, se pare, îi sfãtuise să se mai gândescă niţel mai înainte de a încerca să treacă de security check-ul unde el stătea de pază la o“poartă” care de fapt era realmente poarta de intrare în Statele Unite.

Multă vreme după aceea m-am tot gândit la semnul pe care l-a lăsat în amintirea mea acest om căruia nu i-am reţinut nici măcar numele. Cât de simplu şi de omenesc a putut să-mi vorbească prezenţa lui despre devotament, despre altruism, despre lucrul bine fãcut, dar şi despre o filozofie încurajatoare a ceea ce ar trebui să însemne “vârsta a treia”.

”Sunt ca în nişte avanposturi. Aici mi s-a oferit încă un prilej de a fi de folos, de a-mi ajuta ţara. Şi de a o reprezenta. Nu ţi se pare că-i simplu?!”.

Şi când te gândeşti că mulţi dintre cei pe care-i cunosc în ţară şi care s-au pensionat se consideră “terminaţi”, aşteptând cu o resemnare descurajantă ceva ce, oricum, se va întâmpla! Când ne-am despărţit, ”bunicuţul” ne-a urat călătorie plăcută şi aflând că mergem să ne vizităm copiii, ne-a zis să le transmitem şi lor salutări. Din partea cui? Păi din partea “bunicului” de la security check.

Publicat în săptămânalul Occident Nr.39, 22 Noiembrie 2002, Arad, România.

comentarii