America – Felii de tort (VI)

Avertisment:
După cum spuneam, textele pe care le voi încredinţa acestui portal au fost scrise (şi publicate) cu mai mult de 10 ani în urmă. De aici şi referirile calendaristice care indică realitatea acelor ani. Faptul că multe din cele scrise atunci au rămas actuale şi acum nu este, întotdeauna, un motiv de satisfacţie.

Silviu Rațiu
Anticamera cerului – un pas
De fiecare dată când m-am avântat peste Ocean a fost să fie timp frumos. Acest lucru este extrem de important. Când e să te aventurezi într-o călătorie de cel puţin opt ore cu avionul, să vezi soarele la îmbarcare, de la fereastra avionului şi, dacă se poate, la aterizare, e un motiv în plus să te consideri norocos.

E bine să ştii că în condiţii normale, cam atât durează traversarea Atlanticului până să poposeşti pe pista unuia din aeroporturile de pe coasta de est a Americii – cele mai apropiate destinaţii pentru cel ce vrea să vadă America. New York, Chicago, Washington – punctuliţe luminoase care atrag spre ele, ca un magnet, volute desenate meticulos de comandanţi încercaţi, mereu traşi la patru ace, mereu zâmbitori, cu o privire limpede, calmă şi extrem de fermă (unii ar zice bărbătească, chiar “macho” şi de ce să-i supăr) despre care nu poţi şti niciodată dacă este o stare normală a sufletului sau dacă face parte din rigorile profesiei. Din eticheta cu care sunt obişbuiţi de cei care “scriu” manualele de marketing ale fiecărei companii care contează în lumea aceasta selectă.

Nu e un secret pentru nimeni că marile companii, cele care vor să conteze cu adevărat în acest peisaj supraaglomerat, angajează specialişti în limbajul non verbal pentru ca să-şi înveţe oamenii inclusiv cum să zâmbească în aşa fel încât treaba asta să nu semene cu un fond de ten pus aiurea pe faţa unei babe ştirbe. Sunt chemaţi actori, mimi, profesori de dans şi de arta mişcării, se fac cursuri intense (şi intensive) în urma cărora nici nu mai ştii dacă bărbatul chipeş, cu plete blonde şi uniformă impecabilă cu care te intersectezi pe bulevardele vreunuia din aeroporturile lumii este însuşi Robert Redford sau doar un cadet al cine ştie cărei companii.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru personalul care deserveşte ghişeele pentru verificarea bagajelor şi a documentelor de călătorie, check-in-uri, cum le zic americanii. Ţi se iau bagajele mari (atenţie la cântar că e mai rău ca înaintea unui meci de box şi …mai costisitor!), dar ţi şi dau taloanele de îmbarcare şi multe, foarte multe informaţii utile pentru zbor. Dacă ştii să le ceri, fireşte. Pot să spun că am zburat cu destule companii dar, cu o singură excepţie despre care voi vorbi cu alt prilej, am avut parte de experienţe pentru care n-aş găsi decât termeni laudativi.
Întreaga activitate a acestor avanposturi este organizată în aşa fel încât tu, călător stresat, plin de tot felul de temeri şi angoase, să poţi lasă o grămadă din acest lest stânjenitor în urmă, pentru ca, odată urcat în avion, să te poţi bucura cât mai deplin de ceea ce ei, cvasianonimi ca niste furnicuţe răspândite pe întregul traseu al voiajului, se vor strădui să îţi asigure din belşug. Şi încă nu oricum ci ca pe un “ceva” care intră în ordinea lucrurilor, de parcă ai face chestia asta de când lumea!

Spuneam cvasianonimi pentru că de la bun început îi vei putea saluta pe nume, de parcă v-aţi cunoaşte de la şcoală… Indiferent sub ce formă, numele mic al fiecăruia este la vedere, astfel că-ţi poţi spune păsurile într-o relaţie de la început extrem de personală. Face parte din regula jocului: pentru ca tu să nu ai impresia că eşti o cantitate neglijabilă, pierdută într-un univers inform şi ostil, mai întâi de toate trebuie să-ţi conservi identitatea. Dar asta e o treabă de relaţie cu cineva faţă de care să-ţi poţi revendica identitatea – o altă identitate. Care, foarte simplu, are un nume, ca şi tine. El (sau ea) îţi ştie numele că doar are în faţă paşaportul şi biletul tău de călătorie. Ţi se şi adresează pe numele de familie, deferent şi, binenţeles, zâmbind discret când simte că a greşit o literă sau un accent. E limpede că şi tu trebuie să poţi să-i dai bineţe. Şi cum altfel decât spunându-i pe nume. Într-o lume a tehnologiei şi a computerizãrii, un gest care să ne aducă aminte că suntem şi trebuie să rămânem nişte identităţi pe care creindu-le, Dumnezeu le-a învăţat, înainte de toate, să-şi spună pe nume.

Ţi se vor respecta cu cea mai mare scrupulozitate dorinţele şi, uneori, chiar tabieturile: vrei loc la geam, pe stânga sau pe dreapta, vrei la nefumători sau pe rândul din mijloc, vrei pe aripă sau în coada avionului, poţi avea dorinţe speciale căci ei se vor strădui să nu-ţi înşele nicidecum aşteptările. Şi să nu te miri dacă uneori, în avion sau chiar la aterizare, vei vedea că ţi-au ghicit şi gânduri nerostite.
Trebuie să fi atent la întrebările pe care ţi le pun cei de la check-in. De când cu atentate şi deturnări sinucigaşe, vei fi supus unor rigori ce ţi se pot părea ciudate dacă nu eşti pregătit să le priveşti cu detaşarea celui care ştie că nu are nimic de ascuns. Vei fi întrebat, de pildă, dacă ţi-ai fãcut singur bagajele, dacă ai stat tot timpul în cameră în vreme ce soţia ţi-a împachetat cămăşile, dacă ai fost rugat cumva să faci pe curierul cu te miri ce pacheţel sau bileţel de amor şi tot felul de chestii aparent fără noimă dar care conţin un cod de informaţii a căror utilitate îţi poate scăpa dar de care să nu te îndoieşti. Apoi s-ar putea ca încă de aici să ai parte de un control corporal. Nu fi iritat şi gândeşte-te cum ar arăta lumea dacă în acel 11 septembrie însângerat cei de la check –in i-ar fi dezbrăcat niţeluş pe acei îngeri ai morţii care au îndoliat lumea.

Mă gândesc, după atâtea treceri pe la aceste mici purgatorii că la urma urmei ele nu sunt decât mici lecţii de smerenie. Renunţi pentru câteva minute la orgoliu, spre binele tău. Ca să nu spun că treaba asta este fãcută mai mereu de persoane care, se pare, s-au născut cu zâmbetul pe buze şi cu un remarcabil simţ al comunicării. Şi care nu uită niciodată să-ţi spună, la încheierea procedurii, un “Mulţumesc” a cărui intonaţie face uitat orice inconvenient.

Cu talonul de îmbarcare în mână şi eliberat de bagajele mari care au luat drumul calei burduhănoase a avionului – purtând etichete care le vor asigura, cel puţin în teorie şi ştiu ce vorbesc, că-s Stan păţitul…- un parcurs dirijat pe computer până la destinaţia finală fără ca tu să mai trebuiască să le porţi de grijă – treci şi de controlul paşapoartelor şi te poţi bucura de-acum de aerul răcoros al sălii pentru îmbarcare. Automate cu băuturi răcoritoare, cu ceai sau cafea, cu de-ale gurii, standuri cu ziare proaspete numai bune să le iei cu tine că nu costă nimic, fotolii sau banchete comode – sau pur şi simplu o mochetă curată pe care să te întinzi în timp ce-ţi cercetezi emailurile – şi o linişte pe care nu se poate să n-o sesizezi.

Oricât ar fi fost de mare agitaţia până aici, oricâte probleme să fi avut, aici, în ceea ce aş putea numi anticamera cerului, totul devine calm şi liniştit. Vezi la alţii şi simţi şi tu cum ţi se destinde faţa, cum ţi se limpezeşte privirea şi cum pune stăpânire pe tine un soi de moleşeală plăcută. Mulţi îşi iau chiar câteva minute de moţăială. Alţii îşi scot o carte din bagajul de mână. Sau, pur şi simplu, îşi pironesc privirea pe imensele ecrane de lumină deschise spre lumea fantastică a pistelor de decolare. Este o privelişte uluitoare. Bulevarde înţesate cu avioane şi tot felul de vehicule ca nişte arătări din filme ştiinţifico – fantastice, o viermuială ce-ţi dă ameţeli dar care are nişte reguli atât de precise după care se derulează, că accidentele sunt aproape inexistente. Ca să nu mai vorbesc de culori, de forme, de insinuarea zborului în orice colţişor al acestei lumi în care totul se mişcă, doar tu eşti cel care-ţi poti lua o clipă de uitare şi-ţi poţi număra bătăile inimii.

Undeva, la doar câţiva metri, la capătul unui burduf telescopic ca un cordon ombilical, dormitând încă, aparent străină de tot ce se petrece în inima ta, pasărea pe ale cărei aripi îţi vei lua zborul spre felia ta de tort. Şi vocea domoală a unei femei frumoase care rupe tăcerea: „Pasagerii cursei de New York (sau care o fi, ce mai conteazã acum, e oricum cursa ta!) sunt invitaţi în avion. Vă mulţumim că aţi ales compania (urmează întotdeauna numele companiei, doar aşa, poate că ai uitat-o sau, poate, tocmai pentru ca nu cumva s-o uiţi) şi vă dorim un zbor cât mai plăcut!”.

comentarii