Anticamera cerului – un pas
De fiecare dată când m-am avântat peste Ocean a fost să fie timp frumos. Acest lucru este extrem de important. Când e să te aventurezi într-o călătorie de cel puțin șase-șapte ore în zbor, să vezi soarele la îmbarcare, de la fereastra avionului și, dacă se poate, la aterizare, e un motiv în plus să te consideri norocos.
E bine să știi că în condiții normale, cam atât durează traversarea Atlanticului, până să poposești pe pista unuia din aeroporturile de pe coasta de est a Americii – cele mai apropiate destinații pentru cel ce vrea să vadă America. New York, Chicago, Washington – punctulițe luminoase care atrag spre ele, ca un magnet, volte desenate meticulos de comandanți încercați, mereu trași la patru ace, mereu zâmbitori, cu o privire limpede, calmă și extrem de fermă (unii ar zice bărbătească și de ce să-i supăr) despre care nu poți știi niciodată dacă este o stare normală a sufletului sau dacă face parte din rigorile profesiei.
Nu e un secret pentru nimeni că marile companii, cele care vor să conteze cu adevărat în acest peisaj supraaglomerat, angajează specialiști în limbajul non verbal pentru ca să-și învețe oamenii, inclusiv cum să zâmbească, în așa fel încât treaba asta să nu semene cu un fond de ten pus aiurea pe fața unei babe știrbe.
Sunt chemați actori, mimi, profesori de dans și de arta mișcării, se fac cursuri intense (și intensive) în urma cărora nici nu mai știi dacă bărbatul chipeș, cu plete blonde și uniformã impecabilă cu care te intersectezi pe bulevardele vreunuia din aeroporturile lumii este însuși Robert Redford sau doar un cadet al cine știe cărei companii.
Același lucru este valabil și pentru personalul care deservește ghișeele pentru verificarea bagajelor și a documentelor de călătorie, check-in-uri, cum le zic americanii. Ți se iau bagajele mari (atenție la cântar că e mai rău ca înaintea unui meci de box și… mai costisitor), dar ți se dau taloanele de îmbarcare și multe, foarte multe informații utile pentru zbor. Dacă știi să le ceri, firește.
Pot să spun că am zburat cu destule companii, dar, cu o singură excepție despre care voi vorbi cu alt prilej, am avut parte de experiențe pentru care n-aș găsi decât termeni laudativi.
Întreaga activitate a acestor avanposturi este organizată în așa fel încât tu, călător stresat, plin de tot felul de temeri și frisoane, să poți lăsa o grămadă din acest lest stânjenitor în urmă, pentru ca, odată urcat în avion, să te poți bucura cât mai deplin de ceea ce ei, cvasianonimi ca niște furnicuțe răspândite pe întregul traseu al voiajului, se vor strădui să îți asigure din belșug. Și încă nu oricum ci ca ceva care intră în ordinea lucrurilor, de parcă ai face chestia asta de când lumea!
Spuneam cvasianonimi pentru că de la bun început îi vei putea saluta pe nume, de parcă v-ați cunoaște de la școală… Indiferent sub ce formă, numele mic al fiecăruia este la vedere, astfel că-ți poți spune păsurile într-o relație de la început extrem de personală. Face parte din regula jocului: pentru ca tu să nu ai impresia că ești o cantitate neglijabilă, pierdută într-un univers inform și ostil, mai întâi de toate trebuie să-ți conservi identitatea. Dar asta e o treabă de relație cu cineva față de care să-ți poți revendica identitatea – o altă identitate. Care, foarte simplu, are un nume, ca și tine. El (sau ea) îți știe numele că doar are în față pașaportul și biletul tău de călătorie. Ți se și adreseazã pe numele de familie, deferent și, bineînțeles, zâmbind discret când simte că a greșit o literă sau un accent. E limpede că și tu trebuie să poți să-i dai binețe. Și cum altfel decât spunându-i pe nume. Într-o lume a tehnologiei și a computerizării, un gest care să ne aducă aminte că suntem și trebuie să rămânem niște identități pe care creindu-le, Dumnezeu le-a învățat, înainte de toate, să-și spună pe nume.
Ți se vor respecta cu cea mai mare scrupulozitate dorințele și, uneori, chiar tabieturile: vrei loc la geam, pe stânga sau pe dreapta, vrei la nefumători sau pe rândul din mijloc, vrei pe aripă sau în coada avionului, poți avea dorințe speciale căci ei se vor strădui să nu-ți înșele nicidecum așteptările. Și să nu te miri dacă uneori, în avion sau chiar la aterizare, vei vedea că ți-au ghicit și gânduri nerostite.
Trebuie să fii atent la întrebările pe care ți le pun cei de la check-in. De când cu atentate și deturnări sinucigașe, vei fi supus unor rigori ce ți se pot părea ciudate dacă nu ești pregătit să le privești cu detașarea celui care știe că nu are nimic de ascuns.
Vei fi întrebat, de pildă, dacă ți-ai fãcut singur bagajele, dacă ai stat tot timpul în camerã în vreme ce soția ți-a împachetat cămășile, dacă ai fost rugat cumva să faci pe curierul cu te miri ce pachețel sau bilețel de… amor și tot felul de chestii aparent fără noimă, dar care conțin un cod de informații a căror utilitate îți poate scăpa dar de care să nu te îndoiești. Apoi s-ar putea ca încă de aici să ai parte de un control corporal. Nu fii iritat și gândește-te cum ar arăta lumea dacă în acel 11 septembrie însângerat cei de la check–in i-ar fi dezbrăcat nițeluș pe acei îngeri ai morții care au îndoliat lumea.
Mă gândesc, după atâtea treceri pe la aceste mici purgatorii că, la urma urmei, ele nu sunt decât mici lecții de smerenie. Renunți pentru câteva minute la orgoliu, spre binele tău. Ca să nu spun că treaba asta este făcută mai mereu de persoane care, se pare, s-au născut cu zâmbetul pe buze și cu un remarcabil simț al comunicării. Și care nu uită niciodată să-ți spună, la încheierea procedurii, un „Mulțumesc“ a cărui intonație face uitat orice inconvenient.
Cu talonul de îmbarcare în mână și eliberat de bagajele mari care au luat drumul calei burduhănoase a avionului – purtând etichete care le vor asigura un parcurs dirijat pe computer până la destinația finală fără ca tu să mai trebuiască să le porți de grijă – treci și de controlul pașapoartelor și te poți bucura de-acum de aerul răcoros al sălii pentru îmbarcare. Automate cu băuturi răcoritoare, cu ceai sau cafea, cu de-ale gurii, standuri cu ziare proaspete numai bune să le iei cu tine că nu costă nimic, fotolii sau banchete comode și o liniste pe care nu se poate să n-o sesizezi.
Oricât ar fi fost de mare agitația până aici, oricâte probleme să fi avut, aici, în ceea ce aș putea numi anticamera cerului, totul devine calm și liniștit. Vezi la alții și simți și tu cum ți se destinde fața, cum ți se limpezește privirea și cum pune stăpânire pe tine un soi de moleșeală plăcută. Mulți își iau chiar câteva minute de moțăială. Alții își scot o carte din bagajul de mână. Sau, pur și simplu, își pironesc privirea pe imensele ecrane de lumină deschise spre lumea fantastică a pistelor de decolare.
Este o priveliște uluitoare. Bulevarde înțesate cu avioane și tot felul de vehicule ca niște arătări din filme științifico–fantastice, o viermuială ce-ți dă amețeli, dar care are niște reguli atât de precise după care se derulează că accidentele sunt aproape inexistente. Ca să nu mai vorbesc de culori, de forme, de insinuarea zborului în orice coltișor al acestei lumi în care totul se mișcă, doar tu ești cel care-ți poți lua o clipă de uitare și-ți poți număra bătăile inimii.
Undeva, la doar câțiva metri, la capătul unui burduf telescopic ca un cordon ombilical, dormitând încă, aparent străină de tot ce se petrece în inima ta, pasărea pe ale cărei aripi îți vei lua zborul spre felia ta de tort. Și vocea domoală a unei femei frumoase care rupe tăcerea: „Pasagerii cursei de New York (sau care o fi, ce mai contează acum, e oricum cursa ta) sunt invitați în avion. Vă mulțumim că ați ales compania (urmează întotdeuna numele companiei, doar așa, poate că ai uitat-o sau, poate, tocmai pentru ca nu cumva s-o uiți) și vă dorim un zbor cât mai plăcut!”
P.S. Acum, când reiau aceste texte, calendarul îmi arată că au trecut mai bine de două decenii de când le-am așternut pe hârtie și, inevitabil, viața, evoluția galopantă a tehnologiei, au adăugat – ori au suprimat – o mulțime de elemente care punctează detaliile acestui spectacol întotdeauna unic: îmbarcarea într-un avion. Emoțiile, însă, vor rămâne aceleași chiar dacă procedurile au devenit – unele – mai deranjante (descălțarea de pantofi, spre o pildă) sau mai laxe – proceduri de îmbarcare speciale pentru persoane în vârstă sau cu dizabilități, îmbarcările pe „grupe” – cum întâlnești mai cu seamă la companiile nord americane dar și la unele din Europa.
N-am să spun că, acum, e mai bine sau că e mai nici nu știu cum. Emoțiile vor rămâne mereu după cum și scenariile conform cărora, personalul aeropoartelor își interpretează – de dimineața până noaptea târziu – rolurile cu care, sunt siguri, nu vor concura nicicând la vreun Oscar dar care, fiți siguri, contează atât de mult pentru sute, uneori pentru mii de oameni care-și pot lua zborul către necunoscut cu sentimentul că totul este și va fi bine.
Și, la urma-urmei, asta contează cel mai mult atunci când știi că, la capătul celălalt al călătoriei te așteaptă un ditamai tortul.
Uriaș și plin de surprize!
Publicat în săptămânalul Occident, nr. 37, din 8 noiembrie 2002.
Silviu RAȚIU
