Despre vize și alte amănunte mai mult sau mai puțin importante
Neîndoios, o călătorie în Statele Unite este un motiv special de satisfacție și bucurie. Mai întâi, e satisfacția și bucuria omului care se vede cu atât de mult dorita viză în pașaport. Ei da, de-acum proverbiala problemă a vizei pe care o visează atâția români. Viza de America! Mult mai prețioasă decât orice altă viză, iar în condițiile în care Shengenul e devenit amintire, singura piedică reală în calea pornirilor „turistice” ale românilor.
O viză ca un coșmar – ce titlu bun de roman de aventuri!
În condițiile în care, potrivit concepției oficiale – pe care americanii nici măcar nu se sfiesc s-o ascundă – orice solicitant de viză este un potențial imigrant (lucru care se vede în parcimonia cu care ea este acordată oriunde în lume – nu numai la ghișeele din inima Bucureștiului), este normal ca cei ce ajung să-și vadă pașaportul „împodobit” cu prețioasa ștampilă să se considere, într-un fel, privilegiați de soartă și să se bucure din plin. Pentru că, în cazul lor, statul american a operat o investiție de încredere decretând că acea persoană, prin excepție de la regula pe care am enunțat-o mai sus, nu este un posibil imigrant ci o persoanã creditată cu aceea că-și va respecta angajamentul luat la completarea formelor de acordarea vizei și anume că se va întoarce în România la terminarea sejurului.
Știu ca există milioane de speculații pe marginea acestei probleme.
Ceea ce, însă, este limpede, e faptul că a merge în ospeție e un drept care nu naște, în mod automat, o obligație colaterală. Vreau să spun că nimeni nu ne poate interzice să dorim să mergem la cineva, să-i facem o vizită cum ar veni. Nici măcar dorința de a merge în America nu este prohibită de vreo lege. Altceva e că această dorință nu înseamnă că gazda – în cazul nostru America – ar fi obligată în vreun fel să-și deschidă necondiționat ușa și să ne primească în casă numai pentru că dorim noi asta. Ea poate să ne spună, în felul ei desigur, care de cele mai multe ori doare, și încă tare de tot, că nu are nimic împotriva dorinței noastre de a călători, dar că ar fi bine dacă am face lucrul acesta cu o „ușă” mai încolo…
La urma urmei e dreptul stăpânului să decidă cine va putea și cine nu să treacă pragul casei sale. Lecția asta ne-a spus-o până nu de mult și Europa de Vest, ne-o mai spun și acum o grămadă de state. Ospitalitatea e o chestie ce ține exclusiv de cel ce o poate acorda nicidecum de cel ce o cere sau visează la ea.
Dar destul cu filosofia asta a vizei pentru că risc să cad în didacticism și nu știu dacă lucrul acesta m-ar ajuta la ceva. Că tot n-o să conving eu pe nimeni că e greu sau că e ușor să iei viza de America. Important pentru ceea ce vreau să spun e faptul că în ultimii ani oricine a vrut, a putut constata o deschidere reală a oficialităților americane din România pentru rezolvarea acestei probleme într-o manieră cât mai potrivită cu dorința numerosilor solicitanți. (E o altă socoteală că de la o vreme, din motive care ar merita, poate, o discuție separată, se pare că prea nu se mai termină cozile de la ghișeele Consulatului american, de am ajuns să se creadă că ne pregătim și noi de un fel de exod, ca pe vremuri Moise și ai săi…)
Până și faptul că cei care au mai avut ocazia să călătoreascã în SUA și s-au întors fără probleme de acolo – de fapt fără a crea și a-și crea probleme – au acum ocazia să aplice pentru o nouă viză fără a mai fi nevoie să meargă în persoană la București, prin servicii de poștă rapidă, e un lucru care vorbește despre această deschidere. Iar de aici a rezultat un număr sporit de oameni care, ca și mine, s-au putut gândi cu bucurie la aventura pe care o vor trăi, traversând mai întâi Europa, mai pe urmă oceanul, pentru a descoperi – a câta oară – America. Pentru că, oridecâte ori ai merge încolo, de fiecare dată vei descoperi America. O Americă numai a ta, așa cum nici Columb, nici o altă persoană, nu va putea s-o facă pentru tine și în locul tău.
De aceea, cât ar fi ele de frumoase și de artistic realizate, ilustratele sau albumele cu poze nu vor putea ține loc nici măcar unui firicel de iarbă cules cu mâna tremurândă din Central Park, în inima New York-ului sau unei flori de oleandru crescând aproape sălbatic pe marginea autostrăzii care te poartă în triumf spre San Jose sau unui firicel de nisip înfierbântat de soarele deșertului californian. Nimic nu poate înlocui ceea ce inima și mintea pot citi nemijlocit, în timp real și cu intensitatea vieții trăite atunci și acolo.
Dar, că veni vorba de deschidere, nu mă pot opri să nu spun că atitudinea unora dintre semenii noștri contribuie la încetinirea acestui proces atât de benefic și atât de mult așteptat de români. Câtă vreme, așa cum spuneam, acordarea unei vize – de orice fel ar fi – de către statul american reprezintă, la urma urmei, o investiție de încredere, s-ar cuveni ca cei ce se bucură de efectele acestei investiții să nu abuzeze de ea.
Ba, mai mult, prin felul lor de a se purta, ar trebui să demonstreze că binemerită și în viitor același tratament. Din nefericire sunt încă și acum foarte mulți cei care nesocotesc tot ceea ce americanii vor să le transmită atunci când, prin reprezentanții lor, deschid în mod simbolic poarta spre casa lor aceea mare cât un continent. În felul acesta se privează pe ei înșiși de viitoare vize dar, mai rău, privează pe mulți dintre cei care, din pricina lor, nici nu apucã să „lovească în minge”. Cu alte cuvinte, nici nu pot încerca să facă dovada că în ei se poate avea încredere. Și să nu se creadă că ar fi vorba de un soi de sancțiune colectivă aplicată românilor, ca întreg, din cauza unora.
Ceea ce nu înteleg mulți dintre conaționalii noștri este că pe meleaguri străine ei nu se pot dezbrăca, nu pot face uitată apartenența lor națională. Pe lângă faptul că își asumă propria identitate, acolo, oriunde ar fi în lume, ei sunt tot români, ducând cu ei, inevitabil marca pe care au dobândit-o la naștere și de care – oricât demult ar dori unii – nu ne putem despărți până la moarte. Spunea nu demult unul din membri Guvernului României, despre români, că le lipseste, printre altele, solidaritatea națională, ca un soi de sentiment de apartenență la nația din care își trag rădăcinile, mai vechi sau mai noi, bune sau rele, totuna. Că românului îi pasă, cu alte cuvinte, mult prea mult mai întâi de el, apoi de el și la urmă, numai de el și că face treaba asta cu o satisfacție bolnăvicoiasă care sperie multă lume care ne vede și de cele mai multe ori nu ne (mai) înțelege.
Și cum nu avea dreptate când mă gândesc la cei, destui de mulți – poate chiar prea mulți – care-și urmăresc cu un dispreț suveran doar interesele egoiste (o să vorbesc cândva despre deosebirea pe care am învățat s-o fac, cu „ajutor american” între egoism și individualism), chiar și atunci când știu că în felul acesta consecințele rãului pe care-l fac se vor extinde peste mult mai mulți decât numără propria ogradă. Se pare că va mai curge multă apă pe Mureș și va ajunge chiar să fie curată ca pe vremea când fugeam de acasă să merg cu prietenii la ștrandul amenajat pe malul dinspre oraș, până când vom ajunge din nou (!?) să ne identificăm cu valori morale pe care bunicii noștri le aveau, cum se spune, în degetul mic. Singura problemă cu treaba asta e că tot atâta apă va trebui să mai curgă pe Mureș și până când viza de America va deveni… istorie.
Până atunci, însă, ștampila aceea desenată de o mână condusã de un talent diabolic, tot mai sofisticată, cu nici nu știu câte puncte de securitate dibaci ascunse și cu poza de obicei crispată a titularului transpusă prin la fel de sofisticate mijloace electronice costând o avere chiar și în dolari americani, va fi un cadou mult visat și mult dorit, în fiecare an, de milioane de români. Viza, ca o condiție obligatorie pentru a putea gusta din tortul numit America – iată un subiect dificil dar cât de provocator pentru un examen de maturitate. Pentru examenul de maturitate al unui popor care de 13 ani se încăpățânează să sufere de bolile copilăriei.
Și atunci să ne mirăm că alții primesc iar noi nu, felia de tort. Mică sau mare, nu are nici o importanță. Căci important e să și primești ceva la care ești îndreptățit. Așa și tortul numit America.
P.S. Despre celelalte motive de bucurie și satisfacție, în cele ce vor urma. Răbdare, că tortul e mare și vremea e lungă…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul „Occident”, din 11 octombrie 2002.
