Răsfoind printre hârtiile pe care le-am pus, cu grijă, sus pe un dulap din bibliotecă, am dat peste aceste pagini pe care le-am încredințat tiparului în anul 2002, sub titlul de „America – felii de tort”, în săptămânalul arădean „Occident”, păstorit, în principal de Paula Bulzan și Florin Tomuța, cu entuziasm și cu egală pricepere. Cred că ele și-au păstrat, cumva, actualitatea. Mai mult, dacă e adevărat, în curând ceea ce atunci era, încă, doar o dorință, va deveni realitate, situație în care, cine știe, gândurile, amintirile mele vor deveni, într-un fel, folositoare. Lectură plăcută!
Un Cuvânt înainte
America e un tort uriaș. Atât. Un tort uriaș! Nu mă întrebați cât de reușit, cât de dulce, cât de frumos și cât de scump. O să ziceți: cum adică? Simplu. Pentru că un tort e o chestie de gusturi. Unii într-un fel, alții… Unii vor zice că e doar dulce, alții cî e doar frumos, alții că nu e nici una nici alta, ci că e plictisitor sau că o fi el tort, dar câți ajung la el…
Și-atunci, de ce să nu rămânem înțeleși într-atât: că e pur și simplu un tort. Și încă unul uriaș. Așezat pe o tavă ce cuprinde între toartele ei imaginare două oceane.
Eu am ajuns să văd acest tort. Într-un fel zis „l-am văzut”, pentru că în realitate am vãzut doar o parte din el. Niște felii…
E un lucru foarte important ceea ce am primit: posibilitatea de a vedea tortul numit America. O întindere ce leagă prin fire nevăzute două oceane, iar dacă e să te uiti la întinderea asta de sus în jos, în partea de sus te poți îmbăia în revărsarea de culori sticloase a aurorei boreale, iar în parte de jos, te vezi proiectat în umbra unor amintiri încă proaspete ale pădurilor virgine.
Am văzut tortul acesta mai întâi din avion. (De fiecare dată când am mers într-acolo, am zburat cu tot felul de avioane și n-am putut să-mi reprim o undă de regret că nu mai e moda corăbiilor sau măcar a pacheboturilor planturoase cu care să intri victorios în portul New York-ului, pe sub brațul înțepenit în amorțeală al Statuii Libertății.)
Apoi, după câteva ceasuri și o porție sănătoasă de emoții, tot din avion, dar noaptea și cu un pic de furtună. Apoi din mașină. Mai întâi dintr-un Cadillac 1970. Un vis. Cam prăfuit, pișcat ici-colo de rugină, scârțâind ușor la încheieturi, dar tot vis.
Apoi, iarăși din avion. Pe bază de „stand by”. Nu vă grăbiți să mă întrebați, am să vă povestesc mai la vale ce e și cum năzdrăvănia asta a companiei cu care am zburat prima oară peste ocean.
Apoi, Greyhound-ul. Mi se părea că am adormit cu „America ogarului cenusiu” – ce carte frumoasă, apărută neverosimil în anii când Ceaușescu se pregătea să ne înconjoare cu un al doilea zid chinezesc – în brațe.
Apoi, din nou, tot felul de mașini, ba de închiriat, ba ale prietenilor, automate sau cu stick – schimbător – dar toate respirând o putere și o eleganță robustă care te face să înțelegi încă o dată de ce americanii sunt atât de mândri de faptul că sunt, ei da, americani… Și tot așa mai departe.
Deci, am văzut tortul acesta.
De fapt, felii din el, cum vă spuneam. Câteva. Asa cum am putut să le primesc sau cum am reușit să ajung la ele. Nici nu știu. Încă. Iar dacă tot am putut să le văd, dacă tot mi le-a pus cineva în față le-am și „gustat”. Ca unul care n-a mâncat în viața lui, până atunci, felii de tort. Mai cu seamă dintr-un asemenea tort.
Să nu credeți că s-a uitat cineva la mine cum mănânc. Pe-acolo nu se poartă curiozități de soiul acesta. Dacă tot ai ajuns să poți avea o felie de tort în fața ta, fă ce vrei cu ea, bucură-te de ea și mi se pare că au foarte multă dreptate. Să te lase să te bucuri pur și simplu de ceea ce te poate bucura.
Nu știu dacă a spus-o sau nu, cineva celebru (se poartă celebritățile de tot felul în ultima vreme…), dar mi se pare cât se poate de adevărată afirmația după care bucuria – ca și multe alte lucruri asemeni ei (printre care și durerea, cu voia dumneavoastră și nu ultima de pe listă) – este, mai întâi de toate, o treabă extrem de intimă, care tine (sau ar trebui să țină) de niște resorturi și departamente foarte personale ale fiecăruia și n-ar trebui lăsat nimeni, dar absolut nimeni, să-și bage – chemat sau nechemat, dar mai ales nechemat – nasul în felul în care își administrează (Doamne, ce cuvânt!) cineva acest sentiment.
Am gustat deci feliile la care am ajuns până acum, multe, puține, nici nu știu și nici nu mă interesează, la urma-urmei, important e că am putut gusta dintr-un număr oarecare și că pot nădăjdui să mi se mai ofere și altele. Tot atât de gustoase. Și cât mai multe. Doar atât.
Acum că stau în fața tastaturii și încerc să adun tot ceea ce am văzut și am trăit în aceste călătorii, îmi vine să spun că de șansa asta ar trebui să poată beneficia cât mai mulți dintre compatrioții mei. Și spun asta nu pentru că tortul ar fi dulce și chiar că am mai merita și noi să ne aducem aminte de gustul acesta plăcut. Și spun asta nu pentru că, vezi bine, am avea dreptul la un soi de premiu de consolare pentru miile de nopți în care cei dinaintea noastră adormeau cu încredințarea că, cine știe, mâine-zi, „vin americanii” în sfârșit.
O spun pentru simplul motiv că America este un loc ce merită văzut și încă nu oricum, pentru că țara asta mare cât un continent nu este cu nimic mai spectaculoasă – în sine – ca orice alt loc binecuvântat de pe globul acesta de țărână.
America este deosebită – și din pricina asta îi și putem spune că seamănă cu un tort – pentru ceea ce oamenii pe care Domnul i-a așezat acolo au reușit să facă din câmpiile, din pădurile, din munții și dealurile, din râurile și lacurile care, credeți-mă, nu sunt cu nimic mai deosebite decât cele pe care ochii avizi de frumos ai oricărui român le-ar putea întâlni în dulcele spațiu mioritic în care ne trăim viața. Și poate că în felul acesta am mai înțelege și noi ceva foarte important pentru fiecare dintre noi – ca persoane – dar și pentru noi ca nație doritoare de prosperitate si civilizație: stă în puterile fiecăruia dintre noi, stă în puterea acestui popor ca, beneficiind de binecuvântările cu care Dumnezeu ne înzestrează în egală măsură pe toți, să-și dureze un destin în care să ne regăsim la modul cotidian, demni si frumoși.
În ochii noștrii întâi de toate, dar și în ochii altora care acum ne privesc pieziș sau printre sprâncene. Iar pentru asta un singur lucru e pe care nu trebuie să-l mai facem: să tot așteptăm să vină americanii…
Cu încredințarea că gândurile pe care le-am așternut mai sus vor fi fost de ajuns ca să vă trezească nițel curiozitatea, vă invit, dragi cititori, să vă luați un pic de timp pentru ca, în săptămânile ce urmeazã, să „gustați” împreunã cu mine câteva dintre feliile acestui tort numit America. Că tot vine iarna și vremea poveștilor la gura sobei…
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul „Occident”, din Arad, în 4 octombrie 2002.
