O mai veche postare pe Facebook ne impută – arădenilor, vreau să zic – faptul că prea ne-am denigra orașul. Că nu găsim nimic bun să spunem, în public, despre Arad. Că am fi, în cele din urmă, niște cârcotași, cum ar veni.
Cunoscând autorul acestei jelanii, vreau să fac doar câteva reflecții.
În acord cu definiția din DEX, ediția 2009, cuvântul „a denigra” ar însemna: „A ponegri, a defăima, a calomnia, a discredita“. De unde ar rezulta, simplu, că ar fi vorba despre niște afirmații răuvoitoare și neadevărate, la adresa cuiva.
Care ar cam trebui să fie, nu-i așa, o persoană. O ființă omenească, după rânduiala ei. Nicidecum un obiect sau, mai rău, un concept abstract, cum ar fi un oraș. Cu alte cuvinte, e cam greu să ponegrești un oraș sau, mai grav, să-l calomniezi atunci când calomnia este o referire la aspecte ce țin, musai, de o persoană strict definite. Așa zice legea, nu că aș vrea eu…
Cu alte cuvinte, este cam greu, dacă nu chiar imposibil ca arădenii să poată calomnia, ponegri, discredita orașul Arad.
Asta ca o primă observație.
Dar, ar mai fi ceva: chiar trecând peste eroarea lingvistică și tot nu voi putea fi de acord cu jelania postacului.
Pot admite că o mare parte din locuitorii Aradului sunt nemulțumiți și că își expun nemulțumirea în social-media. Adică exact acolo unde tehnologia le-a creat oportunitatea de a se exprima. Liber. Fără a fi cenzurați pe criterii și din motive care, toate, sau numai unele, pot fi asimilate cu cenzura. Odată cu apariția internetului ne-am trezit confruntați cu tentația de a ne expune opiniile, părerile. Așa cum știm, așa cum am fost învățați sau cum ni se pare că ne-ar reprezenta cel mai bine.
Asta nu exclude, după cum se poate observa, excesele, bâlbele, obrăzniciile, mitocăniile. Trist. După cum nu înseamnă nici că toate aparițiile publice vor fi expresii ultime ale bunei credințe, ale onestității.
Nici că cei ce își expun opiniile vor fi fiind ilustrarea unor competențe de nivel academic.
Ne place sau nu, dar toate acestea fac parte din jocul democrației. Așa cum este ea în acest început zbuciumat de secol XXI. La urma urmei pentru ce au suferit atâția oameni, de ce au murit? Nu și ca să avem libertatea de a ne expune gândurile, părerile? Bucuriile, frustrările, nemulțumirile?!
Și atunci, de ce ar trebui să ne fie rușine când ne exprimăm nemulțumirea față de felul în care administrația publică a Aradului, primarul – cel ce a fost sau, uite, cel ce „este” – își fac treaba?! Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba: oamenii își expun frustarea față de erorile, față de nerealizările, celor care „ne conduc”.
Ei sunt cei criticați. Și, din păcate pentru ei, dar mai ales pentru noi, ei își binemerită criticile.
Aradul – ca loc în care niște oameni, nu puțini, visează să trăiască o viață demnă, în acord cu niște aspirații la care efortul, dedicarea, inteligența, le dau întreagă justificare – este administrat prost, iar pentru asta, simplu, a existat și va exista, mereu, un singur vinovat. Nimeni nu se va apuca să facă pe detectivul pentru a-l identifica pe unul sau pe altul. Șeful poartă răspunderea pentru toți cei aflați în subordinea sa. Așa a fost de când lumea și așa va fi.
Nereușitele – unele ajunse de râsul națiunii – celor care se revendică a fi administratori ai trebilor publice, ele pot și chiar trebuie criticate. De ce nu am avea, oare voie să o facem?
Pentru că se găsește unul, foarte apropiat de însuși primarul orașului – un fel de consilier de tăină, s-ar zice -, să ne tragă de mânecă?!
Vezi Doamne, cică… denigrăm.
E trist când un anume tip de „loialitate” te orbește într-atât încât să arunci cu pietre de-a valma în vecini, în cunoștințe, în toți ceilalți, oameni pe care nu-i cunoști – și nu vei avea ocazia să-i cunoști niciodată.
Acuzându-i, fără nici un temei – nici măcar unul… lingvistic – pentru lucruri de care ar trebui să se rușineze tocmai cel pe care, vezi bine, vrei să-l protejezi.
Să-l aperi de cine? Sau, de ce? De propriile neputințe, de propriile greșeli, de propriile interese obscure, în numele cărora au fost posibile, în anii din urmă, adevărate atentate la adresa calității vieții locuitorilor Aradului.
Dar, oare, ți-a cerut el, primarul, să-i fii avocat „din oficiu”?
Nu pot să cred.
Pentru că, de ar fi așa, ar fi jalnic. Atât pentru cel „apărat”, dar mai ales pentru noi, cei care ne încăpățânăm să mai credem că orașul acesta mai are un viitor.
Și că acela… sună bine…
Silviu Rațiu
