Consecvent cu angajamentul făcut în urmă cu ceva timp – acela de a încerca să pun cap la cap un serial cu întâmplări, amintiri din lumea atât de diversă și colorată a Justiției – azi am să vă propun o altă personalitate, surprinzătoare, poate dacă ar fi să o analizăm strict după criterii de contribuții academice sau de succese notabile în carieră.
Spun asta cu toate că personajul pe care îl voi prezenta în continuare s-a bucurat, în epocă, de o popularitate câștigată pe merit. Pe undeva, aș vrea ca aceasta să fie o parte din tâlcul ascuns al acestei povești.
Pe domnul Vichentie Șerb, devenit celebru prin supranumele de „Hepi” (probabil Happy), l-am întâlnit pentru prima oară pe vremea când eram student la Drept, în anul II. Venisem în vacanța de Crăciun acasă, iar colegul meu de an, Ionică Cighi – fiul cunoscutului doctor Cighi – m-a invitat într-o seară la el, asigurându-mă că n-o să-mi pară rău, că o să fie… fain. Și chiar a fost.
Erau timpuri liniștite atunci, destinse și cu aplecare deosebită spre micile plăceri pe care arădenii le cultivau în serile lungi de iarnă. În casa doctorului Cighi se aduna lume bună: medici, avocați, profesori. Partide de șah sau de cărți, discuții „ca între bărbați”, cu risipă de spirit și de bună dispoziție. Printre cei care se puteau socoti „de-ai casei” era și avocatul Vichentie Șerb, tatăl lui Mircea, pe-atunci „boboc”, tot la Drept.
După absolvirea facultății, m-am întors în Arad și, în felul acesta, am stabilit o relație mai mult decât amiabilă cu domnul Șerb-senior. Lucrul acesta n-a presupus nicio dificultate. Domnul Șerb s-a distins printr-o personalitate cu totul particulară: în relația cu el, cuvântul „supărare” era pur și simplu exclus. Nu exista loc de conflicte, de ranchiună, de cuvinte aspre, de invective sau, mai rău, de injurii. Ar fi putut îndeplini cu brio rolul „judecătorului de pace”, cunoscut în tradiția seculară a românilor.
Vichentie Șerb a fost – și va rămâne în memoria mea – o întruchipare vie a bonomiei, a unei predispoziții native pentru buna dispoziție molipsitoare cu care reușea să depășească hopuri, bariere, frâne de tot felul.
Nu reușea să te convingă cu argumente „serioase”? Ei bine, arma secretă pe care o utiliza în astfel de situații era poanta subtilă, distilată într-un zâmbet marcă înregistrată. Nu degeaba i se spunea… „Happy”.
La orice oră din zi sau din noapte te-ai fi întâlnit cu domnia sa, te copleșea cu jovialitatea sa contagioasă. Începea să râdă și îți dădeai seama că nu ai nici o șansă: ori te apucai să râzi împreună cu el, ori… și aici devenea clar că cel ce avea de pierdut nu era el, în nici un caz. Dumnealui trecea mai departe, ducând cu el și porția de bună dispoziție pe care tu tocmai ai ratat-o…
Vichentie Șerb și-a binemeritat locul în această galerie de personalități arădene pentru că, printre altele, a lăsat posterității o replică genială pe care și-a pus „semnătura” într-una dintre numeroasele ocazii când, aflîndu-mă în preajma domniei sale, mi-a bucurat ziua și mi-a umplut-o cu voie bună.
Nu mai țin minte, în detaliu, circumstanțele în care s-a dezvoltat, la un moment dat, un dialog în care s-a angrenat grupul ce se aduna, conform unei cutume a cărei origine mi-a rămas necunoscută, în holul de la intrarea în Palatul de Justiție. La o vreme, am ajuns să ne angrenăm într-o dezbatere despre buna educație și despre rolul pe care aceasta îl poate – și chiar ar trebui – să-l aibă în modul de exprimare al unor oameni care ajung să lucreze în domenii, cum ar fi magistratura, avocatura, etc. și pe care lumea obișnuia să-i desemneze și cu apelativul „domn”.
Ne-am trezit ambalați în adevărate dizertații, spiritele au apucat să se încingă cât de cât – gesticulații largi, perorații ce și-ar fi găsit un loc mai bun într-o sală cu un auditoriu doct și scrupulos, ce să mai spun… În fapt, o șuetă cu pretenții, învăluită în vălătuci denși de fum de țigară, cum se puteau auzi, în vremea aceea, pe sălile unui tribunal.
În tot acest timp, domnul Șerb a rămas, cumva, detașat de discuție, cu privirea pironită spre ușa de la intrare – de ca și cum ar fi așteptat pe cineva sau ceva, poate… inspirația!? – ai fi zis că nici nu aude ce discutau cei alături de care era, gândul lui părea dus undeva departe de tot.
La un moment dat, a ridicat degetul arătător de la mâna dreaptă și ne-a învăluit cu o privire de înțelept abia trezit din meditație.
„Domnilor, îngăduiți-mi să iau și eu cuvântul… Nu-i sigur că e de la mine, n-aș vrea să îmi arog dreptul exclusiv de proprietate asupra a ceea ce voi spune, mă știți doar…, am fost și voi fi un om modest de felul meu… dar, uite, după mine, lucrul acesta, cu educația, cu civilizația dacă vreți, stă cam așa…”.
A lăsat, cu bună știința, o pauză „de efect” – chestie de abecedar în arta pledoariei după vechile canoane – după care, păstrându-și arătătorul ridicat, își roti privirea peste noi și-și formulă concluzia:
„E simplu! Și limpede în același timp! Ascultați-mă vă rog cu mare atenție: ca să poți să fii domn, apoi să știți că, mai întâi, ar trebui să te fi născut… domnișor”.
În tăcerea care s-a coborât peste noi, singur degetul arătător era cel care părea că ar mai fi avut ceva de spus. Dar nu, maestrul își încheiase pledoaria.
Ne-a trezit din reverie vocea guturală a portarului, care, venind către noi, gesticula vehement, arătând cu mâna către panoul priponit pe zid:
„Nu fumarăți aici, oameni buni, nu fumarăți!… Nu videți că scrie și pe-aiasta că nu-i voie?! Și vă mai țâneți de domni, sau nu!?…”.
Silviu RAȚIU
