Ziarul electronic al arădenilor

Supărați

Mi se întâmplă să ies pe stradă și să fiu întâmpinat – tot mai des – de fețe ursuze, priviri încruntate sau, și mai rău, de sunete scrâșnite printre dinți pe post de salut sau ce o fi vrând ele să însemne. Adevărate icoane ale supărării.

Rar, foarte rar, câte un zâmbet de copil. Și o mânuță fluturată în semn de salut.
Atunci ei da, atunci e sărbătoare.

Nu mai știm zâmbi. Am ajuns să ne fie greu s-o facem. Mă tem că unii nici nu mai știu cum arată un zâmbet. Unul simplu, fără fasoane, fără înflorituri de reclamă pentru paste de dinți. Ori pentru cine știe ce revistă mondenă.

Un zâmbet fără „Say cheese!”, că, oricum, „Zâmbiți, vă rog!” nu se mai poartă. E, ca atâtea alte lucruri ce ne defineau până nu de mult, demodat. Supărător, chiar.

Să râdem? Vai de mine, e prea mult. Costă. Și nu puțin.

Și ca orice lucru care costă mult, e rar.

Mă gândesc că vom ajunge să stăm la coadă ca să vedem – auzim un om care să catadicsească să râdă. Pe înfundate, că doar numai pentru atât o să ne ajungă banii.

Un râs adevărat, din toată inima, oho, o avere.

Te uiți la televizor – la ce se nimerește – și constați că oamenii nu mai știu sau nu mai vor să râdă. Nu punem la socoteală filmele vechi, acelea în care se râdea cu poftă și la care noi, ca spectatori, făceam la fel. Ce să mai spui că nici din astea n-o să mai vedem multe, de atâta „corectitudine politică”. Ba, te pomenești că se va ajunge că râsul, în sine, va fi pus la index. Că e rasist, ba că e sexist, ba mai știu eu cum…

Din bibilioteci sunt alungate cu grămada cărțile de povești. Pe aceleași motive. Prea se râdea la urmă, când Făt Frumos îi dădea cu tifla Zmeului cel rău. Și supărat tot timpul.

Fețele încruntate – parte intrinsecă a „fișei postului”. Casele de modă se pregătesc să lanseze colecții de lux asortate. Pentru șefi de tot felul – dar mai ales președinți de stat, prim-miniștri și alții la fel – exteriorizarea supărării – criteriu de evaluare a gradului de competență.

„Nu râde, domne, că e groasă rău!” – este parola cu care începe și se termină orice zi. Nici măcar duminica nu mai luăm o pauză.

„Ce ți se pare de râs, chiar așa! Uite-te la el: vine sfârșitul și lui îi arde de râs!”

„Ia terminați cu râsul, nu vă e rușine, zău așa!…”.

Pe zi ce trece, zâmbetul, râsul – silite să intre în clandestinitate de o adevărată oligarhie a cărei deviză unică e „Fii supărat, iar dacă nu vrei, avem noi grijă de tine!”.

Dintr-un cer jos, inundat de tunete și fulgere împotriva celor – tot mai puțini – care-și iau îndrăzneala să fie altfel decât supărați.

Doamne, încotro ne ducem?!

… De undeva, de departe, de tot mai departe, o șoaptă – susurând ca un izvor: „Bucurați-vă, în Domnul, iarăși zic, bucurați-vă” (Filipeni 4:4).

Iar după o vreme, ca un ecou care nu vrea să se stingă: „Bucurați-vă întotdeauna!”, (1 Tesaloniceni 5:16).

Și soarele va răsări din nou!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.