Ziarul electronic al arădenilor

Și soarele va răsări în fiecare zi (II)

„Acesta este un război. Vom putea să învingem coronavirusul numai dacă o vom face împreună”.

Este titlul unui editorial care circulă în mediul on line de limbă engleză.

Și da, cred și eu că suntem în război. Unul neconvențional, dacă din alt motiv nu, pentru că nimeni nu a făcut o „declarație” în sensul acesta dar ostilitățile au ajus la scară planetară.

Din această pricină, este cu atât mai mârșav: nimic mai rău decât să nu știi cine și de unde te atacă. Să simți doar că ești lovit și să te descoperi că nu ai în cine lovi, nu ai pe cine lua la pumni sau în cătarea armei! Nu ai, pur și simplu, cum să te aperi.

E război și e cu atât mai grav cu cât „inamicul” a pregătit un set de lovituri măiestrite. Perverse aș zice, învăluindu-ne, împresurându-ne fără milă, încercând să ne taie orice posibilitate de a reacționa.

Mai rău, prin felul cum acționează, ne sugerează că nu avem nici o șansă și că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem e să ne acceptăm soarta și să lăsăm ca lucrurile să se desfășoare după bunul său plac.

Arma principală de care se folosește este, surpriză, nu virusul propriu-zis, ci slăbiciunea noastră în fața necunoscutului. De când e omul, om, cel mai mult s-a temut de acele lucruri pe care nu le putea controla cu simțurile, cu inteligența, cu experiența sa, atâta cât era.

Iar acum, uite, acest virus despre care nimeni nu prea pare să știe mare lucru. Au trecut mai multe luni și lumea științifică bâjbâie. Atât în privința originii lui, cât, mai ales, în ce privește căile pe care ar trebui să le urmăm pentru a avea cât de cât șanse.

Dar, ceea ce mi se pare un pericol din cale afară de cumplit este faptul că reacția generală denotă deopotrivă derută dar și o spaimă paralizantă. Privești în jur și vezi cum, peste tot, capete luminate își dau ochii peste cap și aruncă în stânga și în dreapta cu idei, soluții improvizate, luate în pripă. Nimeni nu pare să fie cu temele cât de cât făcute, dar nici „fițuici” nu par să fie pregătite.

Inamicul ne susură la urechi că singurul mod de a scapă este să ne închidem în casă.

Atomizăm o lume speriată, bâjbâind între necunoaștere și spaimă irațională. Miliarde de particule înspăimântate urmând, fiecare, o traiectorie care nu duce nicăieri.

Și care, mai rău, nu se întâlnesc, nu lasă loc ochilor să se vadă, mâinior să se atingă, vocilor să-și plângă necazul ori să-și rostească vorbe de încurajare!

În felul acesta, virusul – inamicul nevăzut – a reușit, în cele mai multe locuri să realizeze ce și-a propus: să ne despartă, să ne rupă legăturile organice care ne definesc.

Ca și familie, ca și națiune, ca și umanitate. Am ajuns să ne urâm pe față și pentru faptul că unii locuim aici iar alții, o graniță, o frontieră mai încolo. Pentru că unii sunt în floarea vârstei iar alții, ce să vezi, sunt bătrâni.

Dar ce mare lucru ar fi, la urma urmei să fim, să rămânem împreună!? Cu atât mai mult cu cât, nu trebuie să ne aflăm legați unii de alții, sute, mii, milioane, la un loc.

Nu asta înseamnă „împreună”, oameni buni! Nu neapărat. De câte ori nu v-ați aflat alături de zeci, sute de semeni dar de simțit, v-ați simțit cumplit de singuri. De câte ori n-ați auzit familii plângându-se de singurătatea „în doi”? Copii care să se plângă cât de singuri sunt lăsați de părinți, de frați. Părinți lăsați de izbeliște de copiii mult prea ocupați cu propriile singurătăți?!

Virusul acesta este și despre cum vom reuși – sau nu! – să fim ÎMPREUNĂ! Chiar că eu sunt în Europa și unii sunteți în Asia, sau în America, sau oriunde ați fi!

Numai împreună vom reuși!

Și cum o să facem?

Poate dacă vom încerca să găsim, în cel mai scurt timp, ceea ce ne face să fim ÎMPREUNĂ! Dincolo de ziduri, dincolo de bariere, dincolo de frontiere și orice alte obstacole. Dincolo de ideologii, de alianțe, partide și ce ar mai putea fi și care, s-a dovedit, dezbină, învrăjbesc, ne îngrămădesc în fundături fără număr!

Pentru început, ce ar fi să încetăm să ne urâm, să căutăm ceea ce ne separă și să-ncercăm să ne acceptăm unii pe alții, să ne privim în ochi și să ne descleștăm pumnii.

Iar mai apoi, să încercăm, așa cum știm și atât cât putem, să ne gândim unii la alții cu dragoste!

Cu dragostea care, așa cum ne-a învățat Pavel, apostolul, iartă totul, care  nu caută folosul său, care este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, care nu se laudă, nu se umflă de mândrie, care nu se poartă necuviincios, care nu se gândește la rău, care nu se bucură de nelegiuire, care suferă (!) totul și nadăjduiește totul.

Ce-ar fi să încercăm.

Cătinel, cătinel. Dar împreună.

Fiecare acolo unde l-a așezat Dumnezeu. În inimă, în mine și în spirit!

Silviu Rațiu

CITITI SI: Soarele răsare în fiecare zi

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.