De Florii, oamenii au ieșit la porțile cetății ca să-l întâmpine pe Iisus. Au dat buzna pe străzi cu flori, cu ramuri de finic – cum glăsuiește Scriptura – cu cântări de laudă.
Au fost manifestări de bucurie autentică ori, poate, doar momente răzlețe de exaltare?! Câți erau, din cei prezenți, care-L cunoșteau cu adevărat pe Iisus, ca bucuria lor să vină inimă? Să fim de acord, mare parte din ei s-au trezit purtați de val, urmând grupul ucenicilor și pe Învățătorul lor – căci așa îl cunoșteau cei mai mulți la vremea aceea.
Putem fi siguri că, la puțin timp după ce coloana a dispărut după vreo cotitură, cea mai mare parte și-au reluat preocupările din care fuseseră întrerupți. Au reintrat în rutina zilnică: gesturi mărunte – automatisme care fixează gândirea în scheme înguste – prea puține abateri și acelea, greu perceptibile – tăceri apăsătoare ori, pur și simplu indicii ale absenței oricărui gând. Un orizont scurt care definește o preajmă strâmtă, opresoare, sufocantă.
Iar zilele – o succesiune de clișee developate mereu în alb-negru, nici măcar într-o vagă nuanță de sepia încercând să imite subtilitatea – se scurg inexorabil, mosorul se derulează fără zgomot, tot mai aproape de capătul ultimei clipiri și nici nu de dăm seama că am pierdut, undeva pe drum, exuberanța minunii astrale a Duminicii Floriilor.
De atunci au trecut mai bine de două milenii. În fiecare an, Duminica Floriilor se regăsește înscrisă în calendar în culoarea unei sărbători legiuite, în fiecare an peste lume se avântă un ecou al cântărilor de atunci.
E adevărat că răsună tot mai vag, tot mai înghesuit, printre alte zgomote pe care le lăsăm să ne bombardeze auzul în speranța disperată de a ne regăsi liniștea. Liniștea care ne aduce, la răstimpuri, pacea în suflet și ne deschide, când și când, Cerul.
Lumea de azi și-a pierdut – este sigur – inocența acelei zile, când oamenii au înălțat osanale unui Împărat călare pe un măgăruș.
Cum au putut ei să o facă? Ca să poți face așa ceva, ai nevoie de o scânteie care să-ți aprindă îndrăzneala. Ai nevoie de credință.
Și încă ceva: odată cu pierderea inocenței, cu diluarea în fel și chip a credinței, oamenii s-au trezit mai săraci cu o mulțime de lucruri care le luminau viața, alungând tristețe, îngrijorare, teamă, lipsa speranței.
Absența – sau mult prea slaba credință – a șters de pe fețele multora zâmbetul. Simplu, deschis, curat!
De ce ne-am mai mira atunci, că îndemnul pe care Apostolul Pavel ni-l adresează, peste timp, cu atâta insistență – „Bucurați-vă, iarăși zic, bucurați-vă!” – găsește, an de an, atâția nepregătiți?! Mereu și mereu.
Stau și mă gândesc ce vom face în Dimineața Învierii, oameni buni?!
Aș zice, spre o pildă, să-ncercăm – fiecare în locul unde își va putea pleca genunchiul – să ne deschidem inimile și, primind cu curăție Vestea cea Bună, să ne smerim și, chiar așa, să ne bucurăm.
E cel mai neînsemnat lucru pe care-l putem face și totuși, dacă vom și crede cu adevărat în Cel Înviat, cât va fi el de mare, câtă putere ne va da?!
Oricum, îndeajuns ca să readucă soarele și în viața fiecăruia dintre noi.
Silviu Rațiu