Punct şi de la capăt. Tonul face muzica sau despre nevoia de maturizare

Ultimele zile au încărcat substanţial contorul site-ului cu ştiri în paginile căruia mă mai regăsesc şi eu câteodată. A fost zarvă mare, nimic de zis! Şi măcar de ar fi meritat!

Din păcate, conflictul a avut ca şi actori persoane cărora destinul le-a hărăzit cu totul alte orizonturi de aşteptare şi de la care ai fi zis că poţi pretinde ceva mai mult.

În concret, tânărul – şi după cum văd, destul de nestăpânitul manager al Filarmonicii din Arad – şi-a încordat muşchii în faţa celor care încearcă să ţină în viaţa presa pe meleagurile arădene. Din ce am văzut, le-a trimis o apostrofare împănată cu spini veninoşi, din care cititorul de rând nu prea putea înţelege mare lucru. Asta pentru că, din felul în care suna mesajul, se putea observa că războiul, în măsura în care există, nu era războiul lui, al cititorului. Aşa că s-a născut şi prima întrebare: dacă domnul dr. Văcean are ceva cu presa, sau cu unii reprezentanţi ai acesteia, de ce nu îşi rezolvă problema cavalereşte, confruntându-i cu nemulţumirile sale?! Mai cu seamă dacă ele or fi fiind şi îndreptăţite.

Ce m-a surprins însă a fost tonul destul de gros şi nivelul precar al mesajului. Când spun asta, mă gîndesc la faptul că, în faţa numelui distinsului director al Filarmonicii există o particulă care mă trimite la o calitate ce presupune un nivel academic de acum consacrat: doctor. Probabil în muzică, ceea ce, după modesta mea părere, nu-i puţin lucru.

Să fii deţinătorul unui titlu de ţinuta unui doctorat în muzică, să ocupi scaunul unor iluştri înaintaşi care au ridicat faima Filarmonicii din Arad la cote europene şi să ieşi, ca la piaţă, cu textul pe care l-am silabisit pe site, ei bine, lucrul acesta m-a contrariat. Cu atât mai mult cu cât, la investire, domnul Văcean lăsa să se înţeleagă – şi se angaja, prin programul său – că va aduce un suflu nou, tineresc, de ţinută, acolo unde, în ultima vreme, a cam bătut un vânt de secetă. Culturală, artistică, de prestanţă şi relevanţă în spaţiul public.

Ca să fiu şi mai exact, nu cred că de la nivelul funcţiei de director al unei Filarmonici – aşa pusă la colţ cum este, în ultima vreme, cea din Arad (motivele şi planurile ce se urzesc le vom discuta, dacă vreţi, cu alt prilej) –, te poţi coborî acolo unde textul domnului Văcean a coborât discuţia cu unii dintre semenii săi. Dumnealui se pare că a uitat faptul că, în calitatea pe care o îndeplineşte vremelnic, nu se mai reprezintă numai pe sine. Că nu mai poate ieşi în spaţiul public ca „simplu cetăţean”, chiar dacă ar dori. Şi chiar dacă, pentru aceasta, ar dori ca „ceilalţi” să uite că domnia sa este acolo unde este şi îndeplineşte un mandat pe care edilii i l-au încredinţat, tocmai pentru că au văzut în el o persoană potrivită să răspundă cerinţelor acelei funcţii. Şi nu numai unora din cerinţe, ci tuturor. Inclusiv cele ce se referă la decenţă şi ţinută intelectuală ireproşabilă. În cunoştinţa acestor standarde minimale ce ţin de eficienţa managerială, nu-i pot scuza domnului Văcean infantilismul, chiar dacă pot accepta că este tînăr, iar vârsta aceasta este, printre altele, a impetuozităţii. Poţi fi impetuos, dar asta nu scuză teribilismul de speţă îndoielnică. Cu atât mai mult cu cât soarta te-a aşezat pentru o vreme într-o postură al cărei exerciţiu presupune – şi încă imperios – distincţie, prestanţă, maturitate în gândire.

În timp ce scriam aceste gânduri, am primit vestea că domnul Văcean a recidivat. A mai emis în eter o perlă de gândire împăunată de un teribilism de-acum supărător.

(Din câte mă lasă să descifrez, domnia sa nu poate înţelege că sunt şi situaţii când ultimul cuvânt nu-ţi aparţine şi, mai ales, că nu poţi avea, întotdeauna, dreptate, ceea ce mă miră dacă e să cred că împărtăşeşte şi chiar propăvăduieşte, valori etice şi morale consacrate în Scripturi).

Şi a făcut lucrul acesta tocmai în momentele în care o comisie a Consiliului Local se pregăteşte să-i examineze aptitudinea de a reprezenta aşa cum se cuvine interesele instituţiei pe care (încă) o conduce.

(Este altceva că, în lumea civilizată, atunci când conducătorul unei instituţii publice, provoacă o reacţie atât de vehementă a presei cum este cea anunţată de mass-media din Arad – cu rezonanţe chiar în presa centrală -, măsura îndepărtării „răului” vine foarte repede, chiar  împotriva voinţei celui vizat. Mai concret, eu cred că, indiferent de eventuale competenţe profesionale, într-o funcţie cum este cea pe care o ocupă domnul Văcean, faptul de a declanşa un război pe faţă cu presa trebuie sancţionat prompt. Altminteri, răul se acutizează, iar cei care vor avea de suferit vor fi cei care, prin taxele lor, suportă inclusiv salarul belicosului director. Ceea ce nu este bine. Sunt pedepsiţi angajaţii Filarmonicii, sunt pedepsiţi iubitorii de muzică. Şi toate acestea pentru ce? Doar dacă, nu cumva, asta se şi urmăreşte!)

Ei bine, dacă ceea ce citesc despre cel de – al doilea „komunikat” este chiar şi pe jumătate autentic, atunci cred că domnul Văcean are, într-adevăr, o problemă.

De fapt, nu dumnealui o are. Noi, locuitorii oraşului, iubitorii de muzică, dar şi de bun simţ şi maniere înscrise în sfera normalului cotidian, avem o problemă.

Oriunde ai întreba în lume despre Arad şi locuitorii săi vei afla că sunt oameni care cultivă toleranţa, bunul simţ, cultura nevoii de a lăsa mereu „loc pentru bună ziua”. Aradul este (încă) un spaţiu în care oamenii par să aibă sădită în suflet o genă a „coexistenţei paşnice”. De aici şi o atmosferă degajată, aş zice relaxată, în care se derulează viaţa oraşului. Pot depune mărturie cu experienţa mea de-o viaţă despre tot ceea ce afirm. Aradul nu este locul unde s-ar putea dezvolta scandaluri cu poale ridicate-n cap prin piaţa publică. Nici ţigăneala fudulă nu-şi are locul pe-aici. Şmecheriile arogante sunt – şi trebuie să fie ! – taxate repede şi eficient.

Este, dacă mi se permite  ,o „marcă” a locului, pe care generaţiile de  dinainte ne-au transmis-o şi pe care trebuie s-o păstrăm şi s-o transmitem, la rându-ne, celor ce vin după noi.

Într-un astfel de peisaj, cred că prestaţia domnului Văcean, prin nota ei discordantă, trebuie să dea de gândit.

În primul rând, domniei sale. Indiferent ce curs îi va lua destinul.

Poate că nu i-ar strica un moment de reflexie. Din câte am auzit, domnul Văcean este capabil de un astfel de exerciţiu.

Iar dacă, la capătul acestui moment de introspecţie, tînărul impetuos se va regăsi maturizat, pregătit să se confrunte cu rigorile rolului pe care şi l-a asumat, va fi şi mai bine. În primul rînd, pentru el şi pentru cariera lui.

Dacă nu, mi se pare că ar trebui să i se ofere şansa maturizării într-un alt mod. Şi într-un alt loc.

Silviu Rațiu

comentarii