Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. La limita fair-play-ului

„Duckadam să nu uite că trăiește datorită Armatei! Armata l-a luat când a făcut accidentul și l-a adus cu elicopterul la București. Și l-a operat, salvându-i viața. Duckadam este «Eroul de la Sevilla», dar să nu uite că până să apere el au fost zece colegi care l-au apărat pe el”.

Am preluat citatul dintr-un interviu acordat de fostul stelist Tudorel Stoica în timpul emisiunii „Prietenii lui Ovidiu”, girată de Ovidiu Ioanițoaia.

Am decis să public câteva observații pe care le consider necesare pentru a circumscrie corect ceea ce datorează orice om de bună credință, fie el Tudorel Stoica sau altcineva: respectul pentru adevăr în numele fair-play-ului. Și fac lucrul acesta exclusiv de dragul bunei cuviințe, convins fiind că domnul Duckadam are, la rândul său, puterea de a se apăra.

De ce să se apere?

Simplu: pentru că afirmațiile domnului Stoica nu sunt corecte.

În primul rând, domnul Stoica nu poate spune că Duckadam „trăiește datorită Armatei”. Care l-ar fi ajutat când cu accidentul stupid care, în adevăr, i-a pus lui Duckadam viața în pericol.

Să lămurim: operația nu a făcut-o „Armata”, cum ar veni, ci niște medici, care or fi fost ei, pe moment, încadrați în Armată, dar tot ca medici au acționat. Prin urmare, dacă trăiește, Duckadam trăiește pentru că Dumnezeu i-a dat zile și, apoi, pentru că niște medici și-au făcut bine treaba.

Ministerul Apărării a finanțat operația. Corect. Dar de ce a făcut-o?

Finanțează cumva „Armata”, cum zice Tudorel Stoica, operații de acest gen oricărui cetățean din Țara Românească? Să fim serioși.

Duckadam a beneficiat de ajutor pentru că, ne aducem aminte, la ora acelui accident, era portarul echipei de fotbal a Armatei. Care Armată se mândrea cu acea echipă și cu faptul că, avându-l pe Duckadam în poartă, reușea performanțe care, la rândul lor, aduceau destule foloase și altora, nu numai lui Helmut.

Apoi, Tudorel Stoica mai face o afirmație controversată atunci când, admițând meritele lui Duckadam în finala Cupei Campionilor Europeni, ține, neapărat, să arunce cu piatra: „dar să nu uite că până să apere el au fost zece colegi care l-au apărat pe el”.

Aici sunt necesare câteva precizări ce țin de logica elementară:

Mai întâi, cei „zece colegi” nu au fost trimiși pe teren exclusiv ca să-l „apere” pe Helmut. Sarcina lor primordială a fost să joace și să încerce să înscrie în poarta adverse. Eu cred că primul care ar trebui să se simtă jignit de afirmația lui T. Stoica este însuși antrenorul de atunci al Stelei, domnul Emeric Jenei. Cum adică, la ora acelui meci istoric, domnia sa a trimis echipa pe teren cu ordinul de a nu face nimic altceva decât de a-l apăra pe portar?! Păi atunci ar fi trebuit să-i vedem pe acei băieți pregătiți cu cazmale, săpând tranșee în jurul porții proprii…

Cine își mai aduce aminte de acel meci, poate depune mărturie că Steaua a avut un joc avântat și combinativ, manevrând inteligent obiectul de joc care era, să iertați, o minge, nicidecum o… lopățică mică de infanterie.

Concluzia este valabilă și chiar dacă, poate, antrenorii, jucătorii de atunci, au avut în vedere să nu primească gol. Dar asta nu a însemnat că tot ce au făcut ceilalți zece a fost să-l „apere” pe Duckadam, în timp ce acesta s-ar fi scobit, tacticos, între dinți, sprijinit de bară…

În al doilea rând – și probabil asta-l roade cel mai tare pe T.S., cel supranumit „Eroul de la Sevilla” a fost, este și va rămâne pentru totdeauna domnul Helmut Duckadam. Și asta exclusiv pentru meritele sale. El și nu ceilalți zece a apărat patru penaltiuri într-o finală europeană, pe terenul adversarului.

Contestă cumva T.S. justificarea acestui semn de recunoaștere a valorii?! Să înțelegem că nu l-ar merita?

Nu, T.S. nu are puterea să facă lucrul acesta.

Și atunci ce să credem: că l-a prins din urmă o adiere de invidie? Că l-a ciupit un pic orgoliul? Că-l roade faptul că Helmut Duckadam mai „există”, că numele lui mai flutură pe buzele a sute de mii de români pasionați de fotbal și care, ei da, mai au „ținere de minte”?!

Tudorel Stoica este unul dintre cei mai valoroși fotbaliști români dintotdeauna. A fost un luptător, a avut spirit creator și o pasiune cum rar s-a văzut și, din păcate, se mai vede astăzi pe arenele din România.

Cred că bunul simț îl va ajuta să depășească acest moment de confuzie și-l va ajuta să facă uitată intrarea dură din emisiunea recent difuzată.

Așa o dictează fair-play-ul, așa o dictează buna și dreapta judecată de care nu se poate dezice. Sub nici un motiv. Nici acum și nici altă data.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.