Portret cu puști de lemn și gloanțe de mămăligă

Într-o Europă care pare că-și pierde, pe zi ce trece, tot mai tare busola, fac vâlvă acțiunile scandaloase ale unor „activiști”, care s-au apucat să pângărească opere de artă faimoase, expuse în muzee la fel de faimoase.

Ei își spun apărători ai mediului și impută – fără nici un fel de discriminare – pretinsa pasivitate față de marile probleme ale mediului ambiant, reclamând adoptarea și aplicarea unor măsuri eficiente pentru reducerea poluării.

Dar, ce să vezi, nu au găsit alt mijloc decât să atenteze la creații ale geniului uman, de capodopere create de semeni ai noștri, a căror unică vină a fost să-și pună în operă Harul primit de la Creatorul!

Până una-alta, au reușit să stârnească mari „talazuri” într-un pahar, cele mai multe reacții fiind exact opusul a ceea ce declară ei ca și-au dorit! Oamenii – cei mai mulți – mai degrabă i-ar lua la palme decât să le aplaude trăznăile.

Chiar așa, cum poți să-ți bați joc de creații pe care curgerea timpului și valoarea lor le-au consacrat ca fiind capodopere, parte a tezaurului pe care ni l-au lăsat, iar noi am dori să-l lăsăm celor ce vor veni după noi – tu, un vierme anonim și insensibil, tulburat fie de droguri luate la modul propriu, fie de manipulări ticăloase, mult mai rele decât drogul – și să crezi că prin asta vei stârni ropote de aplauze, mai mult, ovații?!

Iar dacă, prin ceea ce faci, admiți – om fără minte – că vei stârni furia cuiva, ei bine, asta ai reușit, cu vârf și îndesat! Numai că mânia se îndreaptă, pe bună dreptate, exact împotriva celor care au stârnit-o. Pe ei îi blamează tot ceea ce înseamnă gândire lucidă, conștiință civică trează – fățiș ori și numai prin atitudine, printr-o tăcere grea, aspră – iar lucrul acesta anulează pur și simplu gestul, actiunea lor.

Îmi pun, în context, câteva întrebări.

Cum de este posibil ca astfel de indivizi să intre nestingheriți în locurile unde și-au făcut de cap, în condițiile în care noi, „ăștialalți”, suntem trecuți prin adevărate furci caudine de niște funcționari mereu încruntați și acri, mimând intransigența?! Mai cu seamă că atentatorii aveau „la purtător” niște obiecte cu care nu se prea merge la muzeu.

Apoi, să nu fi știut băieții și fetele acelea dezechilibrațe că operele de artă pe care le-au luat în vizor sunt protejate cu geamuri speciale și că, în felul acesta, nu vor reuși decât să stârnească vâlvă, scârbă și dispreț. Iar dacă au știut, cum își vor fi închipuit că vor reacționa oamenii la un gest ce denotă, în cel mai bun caz, imaturitate?

Adică, induci în discuție o temă cu adevărat gravă – deteriorarea mediului înconjurător – dar o faci mai rău decât niște copii cretini! Halal activiști în apărarea mediului. De ca și cum am vedea o armată plecând la război, soldații fiind înarmați cu puști de lemn și gloanțe de mămăligă.

Spuneam la început că toate astea se petrec într-o Europă care-și pierde, zi cu zi mai mult, direcția, dreapta judecată și chiar bunul simț de obște.

O Europă în care răul se banalizează, urâtul, minciuna, înșelăciunea, arbitrarul, dar și prostia crasă a celor care-și asumă scaune de conducere, au devenit realități dureroase în timp ce oamenii de rând, sute de milioane, se încovoaie tot mai mult sub greutatea deciziilor aberante de toate felurile, luate în capitale altă dată „ale luminii” și speranței – citește Bruxelles, Strasbourg, Berlin, Paris și altele asemeni.

Altfel spus, sute de milioane de europeni sunt obligați să-și chivernisească bugete iluzorii cu ochii lipiți de contorul de gaz și cel electric, mai rău, în Germania mii și mii de oameni reconstituie cozile cu care noi, românii, eram obișnuiți pe vremea „Geniului din Carpați” – cantine ale săracilor în Germania, sunt luate cu asalt, atenție, de nemți! – în timp ce, uite, niște bravi reprezentanți ai „tinerilor progresiști” își exhibă o așa zisă furie asupra unor întruchipări ale frumosului.

Deși, de la bun început, ei știu că respectivele opere de artă sunt protejate și că, în felul acesta, gestul lor se va îneca într-un soi de caricatură.

Nici măcar protestul nu mai are substanță într-o Europă debusolată, măcinată de un apetit maladiv pentru fenomene aflate în criză chiar acolo unde au luat naștere, în SUA.

Să nu poată mai mult vajnicii partizani ai „cancel culture”, pripășiți în marile orașe ale unui Occident tot mai nesigur pe el, pe valorile sale, pe trecutul său, adăpându-se la false filozofii ale unor epigoni jalnici, fără luciu, dar gălăgioși și agresivi ai lui Marx, Engels și compania!? Atât să le fie limita?!

De nu mi-ar fi teamă de consecințele imprevizile ale nebuniei scăpate de sub control, mai că aș zice că e… bine!

Dar, oare, să ne fie ajuns să zicem că e bine atunci când sperăm să nu fie mai rău?!

Acesta să ne fie viitorul?

Silviu RAȚIU

comentarii