3. Hai-hui prin București
Mă rog, printr-o parte din el. O parte ce reprezintă, geografic, un procent semnificativ, dar, din punct de vedere al interesului „turistic” – o zonă cu semnificații mai degrabă locale.
Asta chiar dacă, în același perimetru se găsește aeroportul cu același nume – un punct de referință pe nedrept neglijat de autorități. Câți vor fi știind că acest aeroport – alături de aeroportul din Arad (!) – a făcut parte din traseul primei linii aeriene de pasageri transeuropene, care începea la Paris și se termina la Istanbul?!
(Și aici mă opresc ca să repet: oameni buni, Aradul a avut (și) aeroport cu relevanță internațională la vremea când prin alte locuri „importante” din România bătea vântul. Astăzi? Cum de am putut ajunge atât de jos?!).
Escapada noastră în Capitala țării s-a rezumat la un parcurs care a interesat aproape exclusiv acea parte a orașului.
Dar cât am văzut mi-a întărit convingerea că, cel puțin în ultimii 30 de ani, acest colț de țară a cunoscut aproximativ aceeași traietorie ca și celelalte: adică s-a chinuit să mențină măcar o linie paralelă cu orizontul. Ba, din ce am putut vedea fragmentar, în unele locuri lucrurile au mers dinspre aiureală spre brambureală. Vorbesc din punct de vedere arhitectural și, vai de mine, ce cuvânt prețios, urbanistic.
Dar, mai întâi, câteva vorbe despre cum se descurcă bucureștenii în traficul rutier. E drept, am petrecut, în total, cam două ore în trafic și acestea în calitate de pasager. Slavă Domnului!
Pe la începutul anilor ’90 – secolul trecut – standardul dezastrului în materie de trafic rutier urban european era Istanbulul. Dacă voiai să identifici haosul în materie, era de ajuns să zici: „Se circulă ca la Istanbul!”.
Între timp, au început să apară știri convingătoare, cu dovezi care exclud orice dubiu, că Istanbulul a devenit un loc al mai mult decât normalității. Poate fi adevărat, poate fi o glumă, cert este că ceea ce am experimentat în București depășește orice imaginație. Și dacă mă gândesc că toate s-au petrecut pe parcursul unui răstimp extrem de scurt…
Semnele, indicatoarele de circulație, semafoarele – a se uita! Nici vorbă să poți spera că cineva va ține cont de ele. Totul e la mica tocmeală, la înțelegerea din clipirea ochilor sau smucitura mustății. Să nu vi se pară exagerat! Așa am perceput cele ce ni s-au întâmplat în cele câteva incursiuni în niște zone care, slavă Domnului, nu traversau partea ultracentrală a orașului.
Niște periferii, niște artere asupra cărora nu apăsa în mod obligatoriu presiunea lui „Bă, eu trec primul!” sau „Vezi că eu îs cu SUV-ul, ce cauți în drumul meu?!”.
Venit dintr-un Arad unde, nu știu cum, dar lucrurile ni se petrec, parcă, din vremuri mai de demult, a trebuit să admit că da, șoferii dâmbovițeni sunt altfel… Sunt pe o altă treaptă de viteză. În care „negocierea” din instinct, din semne abia perceptibile, din tupeisme uluitoare uneori, face ca lucrurile să poată funcționa, până la urmă. Ne-am aflat, cu șoferul taximetrului care ne ducea la locul de cazare, într-o intersecție în care semaforul ar fi trebuit să facă legea. Ei, ași! Am reușit să ieșim din acel „nod gordian” doar pentru că șoferul – fecior simpatic și hârșit în ale taximetriei dâmbovițene – a știut când, cum și cu ce măsură să aplice legile nescrise ale acestei jungle urbane.
Să mă mai mir atunci că aproape toți cei pe care i-am întrebat acasă, pe unde să o iau ca să ajung cât mai simplu la pensiunea ascunsă în pădurea Băneasa, m-au sfătuit mai bine să renunț la ideea de a merge încolo cu mașina?! De ca și cum mi-ar fi spus, renunță să intri de bună voie în gura balaurului!…
Da, soluția Uber (sau Bolt) pare să fie ceva ce reprezintă, în București, o rezolvare pentru deplasări țintite, atât ca și conduit, cât, mai ales, ca raport calitate/preț. De ce spun asta? Simplu: am încercat și altele, cu oferte tentante și care pot părea decente dar… Un șofer, de altminteri simpatic, pe care l-am contactat tot printr-o aplicație pe telefon și căruia i-am cerut să ne ducă într-o locație mai mult decât notorie și ușor de accesat, s-a rătăcit inexplicabil, lovindu-și fruntea cu un gest teatral și anunțându-ne că, ce să-i faci, a „ratat” o intersecție dar, uite, el nu ne va taxa cu suma care ar fi rezultat pe ceas, ci numai cu una fixă care, oricum, depășea mult tariful pe care ar fi putut să ni-l perceapă.
Ce să-i faci, era un tip de vârstă mijlocie, ne-am închipuit că îl așteaptă acasă nevasta și niște adolescenți care, vezi bine, trebuie și ei să mănânce ceva în ziua aceea, iar viața în Capitală, ni se spune peste tot, e scumpă.
Am încercat să înțeleg, făcând câteva plimbări scurte prin zona din jurul pensiunii, ce și cum cu o viziune asupra dezvoltării articulate a acelei zone a orașului. O concepție urbanistică, dacă pot spune așa – cum o tot aștept să apară și dinspre Primăria Aradului, dacă tot veni vorba de perspective. Ceva care să mă lase să înțeleg că există niște băieți simpatici și deștepți foc, care să poată pune pe masă o imagine coerentă despre cum va arăta,acolo, zona Băneasa – aici, Aradul, cum ar veni.
Nimic!
Dar chiar nimic!
Mă refer la „acolo”, că despre călătoria mea la București vorbim. Împrovizații, fantezii, apariții halucinante în spații înghesuite, fără nici o perspectivă, fără vreo idee despre cum se va putea trăi mai bine și mai frumos. Nimic! Oameni care au dat, cum-necum, de niște bani și care s-au grăbit să încropească ceva, de ca și cum le-ar fi fost teamă să nu vină… meteoritul. Am înnoptat la o pensiune – o alcătuire fără nici o metodă, răspândită printre arborii unui capăt de pădure, construcții ridicate rând pe rând, după cum stăpânii or mai fi făcut rost de niște bani și de nu ar fi fost nota de rustic dată de căbănuțele din bușteni, la care să adaugi aerul curat, mirosind chiar a pădure, impresia ar fi fost, și acolo, de jale
Nu pot vorbi nimic despre centrul orașului. Nu am ajuns acolo de data aceasta. Aud însă destule relatări din partea unora care trec pe acolo, răsfoiesc pagini cu duiumul din media, imaginea „Istanbulului” de pe Dâmbovița dăinuie, cenzurând, de multe ori, și cele mai bune intenții.
Orice am zice, Bucureștiul rămâne univers multicolor în peisajul citadin european, nimeni nu-i va putea tăgădui farmecul dat tocmai de acest amestec de cochetărie desuetă, acoperită cumva de colbul timpului, dar și de izbucniri intempestive ale imaginației și dorințelor unor oameni temperamentali și de loc dispuși să se supună prea multor canoane. „Pe banii mei, cum să dicteze alții?!”…
Poate, cândva, se vor găsi câțiva să pună laolaltă cele două tendințe în așa fel încât să rezoneze armonios. Iar dacă, la acestea, vor adăuga și ceva mai multă curățenie și civilizație cotidiană în relațiile interumane, da, atunci sunt aproape sigur că orașul va putea candida cu îndreptățire la un loc de frunte în calendarului „City-break”-urilor de cinci stele.
Pînă atunci, însă, „În Bucureștiul iubit!” rămâne – pentru provinciali cel puțin – doar un vechi șlagăr ce răsună ca o dorință…
Silviu RAȚIU
