2. Gara de Nord, la sosire
O dimineață cețoasă de început de octombrie. Nu-i încă toamnă cu adevărat, dar nici vară nu mai e. Pe peroanele unor gări din preajma Bucureștiului, oameni rebegeți, așteptând să-și reia rutina zilnică – naveta.
Răspândiți în lumea largă, milioane și milioane de matinali fac același lucru, dar câți ca cei pe care-i văd înșirați ca și cum ar fi siliți să salute trecerea unui convoi festiv?! Abia de poți distinge că, în realitate, cei mai mulți privesc dincolo de tren, dincolo de gară, undeva unde s-ar putea să fie o zi fără navetă.
Bucureștiul e tot mai aproape și unde mai pui că trenul de azi nici n-a încasat cine știe ce întârziere.
Însoțitoarea de tren ne aduce două sandvișuri, scoase recent din frigider. Inspirație proastă, pentru că așa, gustarea oferită de companie, nu are nici un gust. Mai bine ar fi fost, fără.
Încet-încet, ca un șarpe acoperit de solzi lucioși, trenul alunecă de-a lungul peronului. Ai zice că se furișează, să nu sperie, să nu deranjeze.
Tot mai mulți oameni ocupă câmpul vizual, nimeni nu pare să dea atenție trenului ce tocmai intră în gară – la urma urmei ăsta e rostul lui. Și ce dacă a străbătut o țară, și ce dacă își poartă eleganța cu o reținere motivată de bunul simț al cuiva care-și cunoaște valoarea?!
Astra Trans Carpatic este un tren elegant și da, raportat la circumstanțe, are valoare!
Gara de Nord a rămas tot acolo unde am lăsat-o în urmă cu vreo două sau trei decenii, când am călătorit ultima dată cu trenul. Nimeni n-a mutat-o, chiar dacă îmi pot imagina câțiva amatori, cu planuri despre cum ar fi să pună în loc niște building-uri cu birouri și ceva apartamente de lux. Vorba cuiva, mai demult, niște „plombe” colea…
Încerc să-mi obișnuiesc ochii cu peisajul peroanelor – aglomerate deja destul cât să fii nevoit să te ferești de cei, nu puțini, care aleargă de ca și cum ar fi în pericol – toți – să piardă același tren. Ici și colo, grămezi spontane însoțite de cuvenitele „cuvinte de drag”, gesturi agresive după care, alergarea se reia inexorabil.
Gara este un peisaj căruia i se potrivește, fără îndoială, pasul alert, alergarea ca semn al disperării sau al bucuriei ce vine odată cu îmbrățișarea revederii.
„Barber Shop” – o firmă atârnată deasupra intrării unei incinte pe care, altminteri, aș fi crezut-o o magazie. Nimeni nu dă importanță reclamei și nu pentru că nu ar ști ce semnifică. Nu văd nici vreun frizer jovial – așa cum îi știm că sunt ei, îndeobște – poftindu-și, sonor, mușterii. Îmi aduc aminte, brusc, de faptul că, pe vremuri, frizeria gării era, parcă, într-un cu totul alt loc, mult mai vizibil și, prin asta, mai tentant și de forfota veselă de atunci.
Ajungem, ocolind cu grijă denivelări, șomoioage de hârtie, resturi aruncate pe ici-colo, pe ceea ce aș numi platforma gării, acolo unde forfota este și mai mare și unde ne întâmpină un murmur permanent, rotindu-se în cercuri concentrice din pricina cărora, practic, nu ai nici o secundă de liniște.
Nu-i de mirare că-i vezi pe unii rotindu-și, debusolați, privirea sau chiar ei înșiși răsucindu-se pe călcâie – imagini desprinse parcă dintr-un film mut.
Mai încolo, o insulă ca un plaur formată din siluete anonime care se mișcă dezlânat, în fața ecranelor – mari, dar parcă nu destul – cu ordinea sosirilor și plecărilor. Simți emoția care-i cuprinde pe cei ce-și caută itinerariul următoarelor ore sau pe cei pregătiți să se îndrepte spre locul unde își vor îmbrățișa curând o rudă, un prieten, o iubită.
Un mini-univers pe care, chiar așa, ar merita, odată, să-l studieze cineva.
Caut locul unde, pe vremuri, era restaurantul gării și nu-l mai văd. Descopăr, însă, rapid, firme ce împânzesc o lume întreagă: McDonalds,Subway, KFC, Starbucks. Au venit americanii! Noroc de câteva gherete „no-name” – suntem totuși în România. Deocamdată.
Biroul de Informații abia de îl deslușești, iar dacă n-ar răsuna, la răstimpuri, vocea autoritară a crainicei – parcă ar fi rămas aceeași (!?) – amplificată de un microfon al cărui timbru a rămas, și el, același peste timp, poate că ai și trece pe lângă el.
Dintr-o fereastră acoperită cu petice mari de anunțuri tipărite cu litere bolduite ne zâmbește stingher un tip cum nu se poate mai potrivit pentru postul pe care-l îndeplinește: „Depozit pentru bagaje, taxa pe o zi – 12 lei“.
Ne apropiem de ieșire și zărim deja grămada de taximetre așteptându-și mușterii. Așa stăteau și pe vremuri, doar că pe-atunci nimeni nu ne avertiza să ne ferim de ei, că cei mai mulți „te ard de nu te vezi”.
Spațiul din jurul clădirii, o nebunie. Pietoni, trotinete, autoturisme, iar trotinete, iar pietoni – toată lumea grăbindu-se de ca și cum de după colț ar urma să apară un ditamai tsunami.
Îi vezi ciocnindu-se fără să-și mai ceară scuze, auzi claxoane „în stereo”, din când în când țiuitul sfâșietor al câte unei sirene de locomotivă.
Dăm să traversăm strada, ajungem la o „zebră” de care se apropie niște autovehicule, îi fac semn unuia din șoferi să treacă, noi nu ne grăbim și, ce să vezi, el nu și nu – „Treceți voi întâi!”.
Repet semnul, dar el nu și nu. Ba, mă și claxonează, gesticulând nervos, moment în care, fără să vreau, observ detaliul care l-a făcut atât de… curtenitor: pierdută oarecum printre alte mașini, o Dacie a Poliției, pregătită de acțiune.
„Bine, dar chiar și dacă eu îi fac semn că renunț la prioritatea mea”, mă întreb contrariat și îmi aduc aminte de o întâmplare asemănătoare petrecută cu ceva vreme în urmă în Arad, unde doar insistența pietonului, sărind în apărarea unei șoferițe aflată în pericolul de a-și pierde permisul, a reușit să-i oprească pe vajnicii polițiști.
Da, chiar așa, cine să fiu eu, biet pieton, ca să dirijez eu circulația și încă unde, în Piața Gării de Nord?!
Cu lecția învățată privind taximetriștii „de la stat” – așa i-a identificat cineva pe cei care, cică, te taxează excesiv – caut să iau legătura cu unul din cei pe care mi-i „aduce la scară” una din aplicațiile apărute pe telefoane.
Mi s-a spus că e o altă lume și chiar așa, aplicația funcționează, e una de-a dreptul prietenoasă, iar taximetrul ajunge, surpriză, în nici două-trei minute – ai fi zis că era pitit la colțul străzii și mă aștepta să-l chem.
Am timp cât să redescopăr vânzătoarele de flori – multe flori – răspândite de-a lungul și de-a latul pieței și să observ, surprins, că printre florărese, au apărut și unii care vând coroane pentru morți și… servicii funerare complete.
Șoferul ne ia, natural, trolerul ca să îl pună în portbagaj, urcăm în mașină – ne întâmpină un parfum plăcut de vișine – și o pornim spre Băneasa, acolo unde vom găzdui peste noapte.
Bucureștiul ni se deschide cu aerul cuiva care, după ce că nu a prea dormit bine peste noapte, știe că are în față o zi plină, cu toate ingredientele de care poatea avea parte un oraș mare.
Nici o expresie pe obrazul parcă și mai ridat, și mai scorojit, mi-e și teamă să zic, parcă blazat.
Unde să fi rămas vremurile când, doar gândul la Capitală îți declanșa în urechi, ca un fel de reflex pavlovian – un gingle, ar zice băieții isteți – acordurile vesele ale șlagărului lui Gică Petrescu, „În Bucureștiul iubit“…!?
Silviu RAȚIU
