1. Night Train
Recent a trebuit să facem, împreună cu soția, o călătorie către capitala țării. Nu, nu a fost o excursie. Din păcate, n-am prea auzit lume multă să-și exprime dorința de a face o excursie sau de a-și petrece un „City-break” în București.
(Să nu uităm, au fost vremuri când Bucureștiul se mândrea că i se spunea „Micul Paris”, iar compozitorii îi făceau dedicații – „În Bucureștiul iubit” fiind un adevărat șlagăr al anilor ’50 din secolul trecut).
După mai multe ezitări legate de mijlocul de transport la care să apelăm, am ales s-o facem cu trenul. Oricum, aveam în plan de mai multă vreme să urcăm într-un tren, după nici nu mai știu câți ani în care nici pe la vreo gară nu am mai dat.
Trăim într-o țară în care, printre multe alte lucruri, călătoria pe căile ferate face obiectul unor acțiuni sistematice de descurajare din partea autorităților și, culmea, chiar din partea celor din domeniu: trasee desființate, mijloace de transport învechite, lăsate în paragină, stații desființate, gări în ruină… Ca să nu mai vorbim de experiențele catastrofale pe care le relatează sutele de români care aleg trenul ca să meargă în vacanță către litoral ori cei care sunt nevoiți să călătorească pe timp de iarnă.
Ajutorul ne-a venit din partea unei cunoștințe care ne-a oferit o soluție ce s-a dovedit salutară. Întrebându-l despre alternative de a ajunge cât mai repede și mai sigur la București cu mașina – era, la acel moment, opțiunea câștigătoare – răspunsul lui a fost: „Cel mai sigur și mai sigur e să mergeți cu… trenul”.
Așa am aflat despre Astra Trans Carpatic – un tren „privat” care circulă cu un program aproape de necrezut pentru condițiile în care se zbate traficul feroviar de călători din România: pleacă seara pe la 8.00 din Arad și ajunge – sigur – a doua zi la București, în jurul orei 8 – 8.30, numai bine să-ți începi ziua cu dreptul.
Sigur că da – vei spune – dar ajungi rupt de oboseală, ce mare scofală.
Ei bine, nu! Trenul acesta este compus numai din vagoane făcute să îți asigure o călătorie confortabilă, odihnitoare chiar, iar programul este unul, aș zice, gospodăresc.
Garnitura este compusă dintr-unul – sau poate două – vagoane de clasă, stil Pullmann, iar restul – până la patru (!) – sunt vagoane de dormit – cușete, clasa a I-a și cabine „de lux”(!). Care cabine „lux” sunt suprinzătoare pentru unul care n-a mai călătorit cu trenuri românești de niște decenii, dar, cred, și pentru unii care au făcut-o și pe alte meleaguri.
Am aflat că vagoanele au fost realizate de oamenii de la Astra Arad, iar lucrul acesta mi-a dat un motiv în plus de mulțumire: spiritul „vagonarilor” de la Arad n-a dispărut.
Night Train! Un tren de noapte, pentru că, în adevăr, acest tren străbate distanțele numai noaptea: pleacă de cu seară din Arad, pentru a ajunge la București, iar de acolo, se întoarce tot noaptea.
Cel cu care am călătorit „încolo” s-a distins printr-o combinație de verde brotac și galben cald care acoperă atât locomotive, cât și vagoanele – îndrăzneață alegere. În aceeași notă insolită, uniformele însoțitorilor de tren (unde-s vremurile când dădeai nas în nas cu „nașul” și straiele lui îndeobște ponosite?! ) au fost alese să se asorteze cu aspectul vagoanelor, iar asta, după gustul meu, a reușit de-a binelea.
Pînă să mă acuze cineva că mă insinuez ca agent de publicitate, am să vă spun că nu toate lucrurile legate de acest tren surpriză sunt fără pată.
Într-o țară în care întârzierile de sute de minute sunt la ordinea zilei, nu se putea ca, fie el cât de „privat”, trenul acesta să facă excepție. Nu-i vorbă, au fost doar câteva minute, dar au fost. Și, din ce am putut să aflu, ele apar constant, încadrarea în orar fiind, din păcate, excepția fericită…
Este cel puțin frustrant să simți cum roțile își iau avânt, ai zice că nici nu te mai oprești până la destinație, pentru ca, după nici două-trei minute, să te trezești cu câte o smucitură de frână acompaniată de țiuitul saboților – ca și cum vizitiul unei diligențe ar trage zdravăn de hățuri, speriind armăsarii învolburați – cât pe ce să ducă diligența în marginea șantului.
Iar apoi, din nou, la fel de brusc, elanul dezlănțuit, nu se mai aude decât țăcănitul slab al roților, ai zice că poți închide ochii și să tragi un pui de somn, dar, vai, frâna se activează din nou și uite-așa, pe zeci de kilometri… Nu te mai miri că și aceste trenuri reușesc performanța de a parcurge 580 de kilometri în circa 11 ore!
La întoarcere, am staționat mai bine de un sfert de oră în stația Vinga, nu se știe din ce motiv, iar când ne-am apropiat de Arad, trenul s-a târât pur și simplu, ca și cum cei care-l operează ar fi dorit să ne spună: „Stimați călători, vă oferim posibilitatea de a viziona imagini panoramice, în slow–motion cu periferiile marelui oraș Arad ori să fotografiați splendidul răsărit de soare cu dealurile Podgoriei în fundal, vă rugăm să vă simțiți bine, «vizionarea» e din partea casei…”.
Și totuși, avem un tren de noapte elegant, curat, aproape de standardele de sus ale lumii civilizate, care face o treabă bună și încă la un preț decent.
Te-ai aștepta ca din boxele instalate în fiecare cabină să răsune, dimineața, ca un ceas deșteptător, celebrul hit al lui James Brown, „Night Train”. Și cine știe, poate că așa, și soarele ar fi mai luminos în momentul când trenul, elegant, debordând, fără ostentație, o siguranță de sine neașteptată pentru ce înseamnă astăzi transportul feroviar autohton, se aliniază la peronul liniei a I-a al Gării de Nord.
Înainte de a coborî, închid ochii și mi-l imaginez cum străpunge negura nopții, ca o arătare însoțită de zgomotul atât de familiar al roților, cum-necum scurtând distanțele – e bine cât te afli în mișcare și știi că destinația e tot mai aproape – și certitudinea reconfortantă că, odată pornit, vei și ajunge acolo unde, cu gândul, ai și ajuns.
La câteva minute după ce s-a risipit momentul de reverie, peronul Gării de Nord – impactul cu forfota pe care n-o poți uita, oricât de rar ajungi pe-acolo – ai zice că ai aterizat într-o altă lume și chiar așa este: acolo e o altă lume.
Dar despre asta, data viitoare…
Silviu RAȚIU
