Cu foarte mici excepţii, fiecare familie din Miniş a avut câte o poreclă (cognomen) care o individualiza în rândul comunităţii şi de multe ori o şi caracteriza.
Dacă ai fi venit la Miniş ca şi străin, şi ai fi cerut o informaţie despre o familie după numele ei, ai fi avut surpriza să nu ţi se răspundă imediat, dacă ai fi folosit porecla, primeai un răspuns prompt.
Aşadar, oamenii se cunoşteau între ei din generaţie în generaţie după poreclă, pe care o foloseau frecvent între ei în viaţa cotidiană, numele de familie folosindu-se mai mult în relaţiile oficiale şi în scripte.
Din investigaţiile făcute cu martori şi din documentele de arhivă am identificat peste 300 de porecle, multe dintre ele fiind încă uzuale, altele pierzându-se în decursul timpului o dată cu dispariţia unor familii.
Analizând lista cu poreclele minişenilor, ordonată alfabetic, nu putem să nu observăm spiritul critic al comunităţii, care a fost înţeles adeseori eronat, ca o ciufală, ca o bătaie de joc.
Plecând de la această constatare vom exemplifica în cele ce urmează semnificaţia unora dintre ele, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivi.
De observat că porecla era dată iniţial capului familiei, mai apoi familia o purta generaţii de-a rândul.
O parte dintre porecle exprimau ocupaţia iniţială a purtătorului: „Căprariu”, „Poştaşu”, „Vieşu”, „Pipărcariu”, „Partizanu”, „Bucătaru”.
Alte porecle, şi nu puţine, făceau referire la starea fizică sau psihică: „Bătrânu”, „Ciulu”, „Pitica”, „Irina Mică”, „Lie Mic”, „Muma”, „Lunga lu’ Păşcuţ”, „Mutu”, „Surdu”, „Orbu lu’ Tălăşcuţă”, „Gudu”, „Todor Bolându”.
Există o altă categorie de porecle ce aveau în vedere apropieri cu „personaje” din lumea politicului, bisericii şi chiar a zeilor: „Averescu”, „Cuza”, „Ministeru”, „Împăratu”, „Baronu”, „Cristos”, „Vlădica”, „Crăciun”, „Hera”.
Locul (satul) de origine precum şi etnia au constituit un alt criteriu de acordare a poreclei: „Clădovana”, „Bărăţcanu”, „Guguţ”, „Sârbu”, „Rusoaica”, „Grecu”, „Turca”, „Unguru”, „Ţigana” şi „Ţiganu”.
Păsările şi alte animale au avut de asemenea o bună reprezentare: „Grangure”, „Galina”, „Pasăre”, „Golumba”, „Raţa”, „Huliu”, „Şarpele”, „Vipera”, „Păţoc”, „Boul” şi „Joavina”.
Existau aşa-numitele porecle de apartenenţă a urmaşilor faţă de capul de familie: „Căprariu lu’ Stepan”, „Pâţu lu’ Toporu”, „Mutu lu’ Curuţu” , „Roza lu’ Coani”, „Nica lu’ Colţău”, „Saveta lu’ Marişca” , „Zena lu’Popa Adam”.
În unele cazuri aceste porecle făceau distincţia între două persoane care aveau acelaşi prenume sau acelaşi nume: „Pupu lu’ Drai”- „Pupu lu’ Lena Popii” şi „Ana lu’ Mărie”-„Lie lu’ Mărie”.
Au existat familii de ţărani mai avuţi care-şi purtau cu fală poreclele, ele fiind emblematice, atât pentru ei, cât şi pentru consăteni: „Culaş”, „Behu”, „Cioachi”, „Ciocanu”, „Conciu”, „Pâca”.
Sunt familii care au acumulat două sau mai multe porecle care s-au folosit în paralel pe parcursul a peste o sută de ani: „Adămeş-Culaş”, „Netedu-Hozan”, „Grigoraş-Cuza”, „Joavina-Prais”, „Jama-Cucica”, „Bibiloi-Docora”, „Măniţă-Desca”, „Ruşcoanea-Raţa”, „Mitracicu-Piperiu”, „Liulea-Împăratu”, „Kiraly-Matyaş”, „Hera-Dudi”, etc.
Au existat şi situaţii comice în care poreclele au luat naştere din interpretarea după ureche a unor nume proprii străine în limba română: „Coriţă” din Goriţia, „Găitan” din Gaetano şi „Maţ Gras Mănăilă” din Max Gratz Emanoil.
Ca element de statistică se poate arăta că au fost contabilizate porecle ale minişenilor la toate literele alfabetului, excepţie făcând litera „E”.
sursa: Miniş – Istorie şi cultură, Virgil Valea, Editura Concordia 2011
