Ziarul electronic al arădenilor

Monografii: Ocupaţii la Şicula

monografiiPăstoritul, culesul viilor, culesul plantelor medicinale alături de agricultură, constituie cele mai vechi ocupaţii tradiţionale la Şicula.

Păstoritul

În Şicula, păstoritul se făcea în hotarul satului. Acest tip de păstorit este numit de Romulus Vuia „păstorit original local”, deoarece torma de oi nu părăsea hotarul comunei, ai cărui locuitori se ocupau în primul rând cu agricultura. Păstoritul servea nu numai pentru a asigura locuitorilor cantitatea de brânză şi lână necesară ci şi pentru gunoierea, cu ajutorul oilor ce păşteau pe teritoriul comunei, a miriştilor sau a fâneţelor.

Atât stâna cât şi strunga erau construcţii uşoare, în vederea mutării lor din loc în loc, căci cele mai multe dintre stâne erau portative. Astfel de stâne erau aşezate în apropierea satului. Numărul oilor era scăzut, sub 300 la o stână. Acest tip de păstorit se mai întâlneşte azi în Şicula, într-un cadru restrâns. Doar câteva familii mai deţin oi şi stâne. Oile erau mulse de trei ori pe zi.

La muls oile sunt mânate în „oborul mare”, unde erau mulse pe rând de „baci”. La fiecare stână erau baci şi mai mulţi păcurari, după numărul oilor. Păcurarii erau plătiţi fie în natură, primind zece miei şi zece lâni, fie cu simbrie în bani. Păcurarul care mulgea oile era baci. Laptele muls era dus acasă şi făcut brânză.

Chiar dacă este o ocupaţie secundară, păstoritul a pătruns în mentalitatea şi spiritualitatea locuitorilor Şiculei cel mai adesea prin aluzie la credinţa creştină, care îl aseamănă pe Isus cu un miel, simbol al păcii şi al ascultării.

Prelucrarea pieilor

Prelucrarea pieilor pentru piese de încălţăminte şi îmbrăcăminte reprezintă o altă ocupaţie secundară a şiculanilor. În vederea obţinerii pieselor de încălţăminte şi îmbrăcăminte se foloseau cu precădere piei de bovine „mai groase şi mai rezistente” pentru cizme şi ciubote.

După ce se dădea jos de pe animal „se belea” se întindea şi se săra. Pe urmă era tăbăcită, practice, acum se transforma în piele de lucru, după aceea era din nou tăbăcită. Operaţiunea dura câteva săptămâni, apoi pielea era dusă la vopsit, care se efectua doar cu coloranţi naturali (vegetali).

După toate aceste operaţii, pielea era dată la croit şi cusut, pentru a se obţine încălţămintea dorită. Pentru obţinerea cojoacelor se foloseau blănuri de oaie şi de miel. Prelucrarea lor consta în tăbăcit, croit, cusut şi ornamentat.

La Şicula s-au purtat cojoace atât la bărbaţi cât şi la femei. Femeile purtau „cojoace cu oglinzi”. Oglinzile erau la spate şi erau de fapt, bucăţi mici de oglinzi, folosite drept ornament, culoarea predominantă la cojoace era maro deschis.

Pomicultura

Pomicultura a avut în Şicula o extindere mai restrânsă, dar într-o zonă aflată în zona de sud a satului, mai exact pe malul drept al Crişului Alb, s-a cultivat în trecut, pe o suprafaţă de circa 5 – 6 ha, pomi, mai ales meri. Această zonă poartă denumirea locală de „grădină”, deoarece în trecut a aparţinut baronilor Poterfy, iar

în 1806 lui Atzel, până în 1833, când a trecut în posesia lui Şoimoş Tybor. Cele mai întâlnite soiuri de pomi au fost merii, perii şi prunii, care erau folosiţi atât la alimentaţie, cât şi la obţinerea pălincii.

Cel mai renumit soi de măr era „mărul şiculan”, care era preţuit în mai toate gospodăriile din sat, în grădini, dar acest soi de măr nu mai există azi în Şicula. La un moment dat, în trecut era atât de apreciat încât, tinerii, viitori miri, inainte de nuntă, sădeau un măr şiculan, pentru a fi căsătoria cu roade ca şi mărul respectiv.

Întreţinerea pomilor începea primăvara, cu curăţatul de lăstari uscaţi, stropitul de omizi şi boli şi se termina vara, prin august, uneori toamna, odată cu culesul fructelor. Fructele erau puse pentru păstrare erau puse în fân, ori la „afumat”, în cuptoare, ori erau strânse şi depozitate în căzi, vase, pentru a se fermenta. Apoi merele erau duse la cazanul de ţuică, care era numit şi căldare.

Pălincaşii

Această ocupaţie a „pălincarului” apare consemnată pentru prima dată la Şicula, în Tabelul Centralizator din 1786, când Şicula Mutina plătea o taxă de 3 forinţi pe an, la fel şi Şicula Petotfy, pentru obţinerea pălincii şi cârciumărit. Această ocupaţie a pălincarului a intrat şi în toponimia locului.

Familiile care s-au ocupat cu pălincăritul au fost poreclite „pălincaş”, iar o parcelă din hotarul satului a luat numele „La fântână la pălincaş”, după numele proprietarului unde se pare că a fost amplasată în trecut pălincăria.

Aceasta a fost aşezată în afara satului din motive igienice (mirosul). Această practică se regăseşte şi azi la Şicula, pălinca fiind folosită la toate evenimentele din viaţa satului, dar şi ca „medicament”de zi cu zi.

Viticultura

Are tradiţii străvechi pe teritoriul patriei noastre, ca şi pomicultura, deoarece condiţiile climatice sunt favorabile în cea mai mare parte a ţării. În localitatea Şicula cultivarea viţei de vie are un caracter foarte restrâns, doar în grădini şi curţile gospodarilor. Doar câteva familii deţin suprafeţe variabile, de câţiva ari, în dealurile Bogsigului şi al Mocri.

Această ocupaţie deşi străveche la români, s-a extins la locuitorii Şiculei, se pare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din cât s-a transmis prin informaţii orale, iar documentele scrise au menţionat ca şiculanii să fi avut „vii” de exemplu conscripţia din 1786 nu aminteşte nimic de existenţa viilor în perimetrul hotarului şiculan. Lucrul şi îngrijitul viilor era complex.

Primăvara se dezgropau viile, se continua cu tăiatul şi tunsul, săpatul şi stropitul şi se termina cu îngropatul, toamna. La lucrul viţei de vie s-au folosit diferite unelte tradiţionale, cum ar fi: sapa, cuţitul, iar mai târziu foarfecele de tăiat via, etc.. Cel mai important moment în calendarul agricol pentru viiticultori era culesul şi

obţinerea vinului. Acest obicei străvechi al culesului viţei de vie, ca şi întreaga tehnică de îngrijire a viţei de vie, se păstrează şi azi destul de bine, ca şi în vechime. Strugurii odată culeşi de pe tulpină, de unde se taie cu cuţitul, se pun în cibere speciale sau în căzi, unde mai demult, se călcau cu picioarele pentru a fi mustuiţi strugurii, adică pentru a fi frământaţi şi storşi de must. Apoi se strecurau.

În ultimul secol, această metodă a fost înlocuită la Şicula. Strugurii culeşi erau puşi în „şeităie” de lemn sau de fier, acţionate cu ajutorul unor bare de fier de care se „învârtea”. Acestea apăsau pe nişte greutăţi care erau aşezate peste struguri, mustul stors curgea printre pereţii „şeităului”, care era din leaţuri, cu loc liber între două leaţuri.

De aici curgea într-un vas prin „gura şeităului” într-un vas special. După aceasta mustul era pus în vase cu doage de lemn, pentru a se „acri” şi a devenii vin. Dacă la celelalte munci care aveau loc, ziua de lucru se încheia seara, la „sireti” se lucra şi noaptea la obţinerea vinului. Chiar se doarmea la vie, în „colne” special amenajate pentru locuit dacă proprietarul are „via la deal”.

Dacă pălinca avea importanţă trupească, pentru satisfacerea „plăcerilor lumeşti”, vinul avea şi o deosebită importanţă creştinească. Şi azi bătrânii din Şicula, spun că acesta reprezintă „sângele lui Hristos”, mai ales că este folosit şi în biserică, la „cuminecătură”.

Culesul din natură

Este una din cele mai vechi ocupaţii ale omului, alături de păstorit, vânat. Această ocupaţie s-a diversificat în timp. Dacă la început a avut rolul de a asigura un minim de alimente, deoarece aceste „plante alimentare spontane” întregeau resursele alimentare.

Această ocupaţie era învăţată de copii de mici, însoţindu-şi părinţii mai ales în zilele de post la cules de ciuperci, bureţi, etc. Unele plante erau culese şi pentru obţinerea unor „coloranţi vegetali” ce erau folosiţi mai ales pentru obţinerea unor culori cât mai variate, pentru diferite piese din costumul popular.

Se culegeau de asemenea plante medicinale, natura a fost, până nu demult cel mai important furnizor de leacuri, iar „doftorii” satelor erau de obicei, femei în vârstă. La Şicula cele mai folosite plante medicinale sunt: romaniţa, la bolile de stomac şi ca dezinfectant pentru rană, florile de tei şi soc pentru tuse şi dureri stomacale, mentă pentru ceaiuri şi mărul lupului pentru dureri de dinţi şi boli de ficat.

Această ocupaţie străveche încă mai este întâlnită şi azi, la majoritatea şiculanilor, Cele mai culese plante fiind cele medicinale şi cele alimentare.

Şicula – monografie etnografică, Morariu M. Radu Ioan, Oradea 2005

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.