Unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania, care s-a impus atât în congregaţia comitatensă arădeană, cât şi în elaborarea şi susţinerea Memorandului din 1892, a fost, cu siguranţă, avocatul şepreuşean Mihai Veliciu.
Născut în localitatea arădeană Şepreuş, la data de 26 mai 1846, din părinţi iobagi, Mihai Veliciu se impune de tânăr ca un intelectual de marcă, cu o profundă trăire românească.
Alături de Vasile Mangra, Nicolae Oncu, Roman Ciorogariu, Ioan Slavici, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Ştefan Cicio Pop şi atâţia alţi lideri politici români din comitatul Aradului, Mihai Veliciu reuşeşte să impună Aradul pe poziţia de capitală politică a românilor transilvăneni, locul în care se luau cele mai importante decizii privitoare la lupta românilor pentru drepturi sociale şi naţionale.
După terminarea studiilor de Drept, Mihai Veliciu se reîntoarce în satul natal, la Şepreuş, unde funcţionează ca şi notar comunal.
De pe această poziţie, militează neîntrerupt pentru respectarea drepturilor sătenilor şi, mai ales, pentru folosirea exclusivă a limbii române în administraţia locală. Exact din acest motiv este şi destituit din funcţia de notar comunal, în anul 1876, după care se orientează înspre profesia liberală de avocat, mult mai puţin dependentă de abuzurile administraţiei maghiare.
Evident, şi de pe această poziţie apără interesele românilor asupriţi, pledând de foarte multe ori fără nici un fel de onorariu pentru ţăranii sau comercianţii români din comitat.
Apogeul carierei sale politice îl constituie Memorandul din 1892, pe care românii transilvăneni îl înaintează împăratului la Viena.
Este condamnat în procesul Memorandului şi, alături de ceilalţi memorandişti români transilvăneni, ispăşeşte ani grei de temniţă. Este închis la Vaţa, alături de Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Aurel Suciu şi alţii.
Întemniţaţi la 27 iulie 1894, detenţia memorandiştilor se va încheia la 15 septembrie 1895, când vor fi graţiaţi de către împărat.
În semn de mulţumire pentru actul graţierii – cu toate că făcuseră aproape un an şi jumătate de temniţă – memorandiştii sunt îndemnaţi să alcătuiască o scrisoare de mulţumire adresată împăratului.
Acest îndemn venea şi dinspre Bucureşti, deoarece se considera că regele Carol I avusese un rol major în eliberarea memorandiştilor, graţie intervenţiilor sale pe lângă împăratul Franz Iosif, în urma întâlnirii celor doi de la Ischl, din 9-10 august 1895. Singurul memorandist care refuză această umilinţă este Mihai Veliciu, toţi ceilalţi semnând scrisoarea de mulţumire.
Şepreuşeanul Mihai Veliciu vedea lucrurile altfel, cu mai multă demnitate, şi nu înţelegea de ce trebuie să-i mulţumească aceluiaşi împărat care, la momentul 1892, refuzase să-i primească pe petiţionarii români cu Memorandul la tron şi îi lăsase „la mâna” autorităţilor de la Budapesta.
Revenit în libertate, avocatul Mihai Veliciu se implică mai departe în luptele politice ale românilor transilvăneni, inclusiv în ultmii ani de viaţă când, imobilizat într-un scaun cu rotile, este consultat totdeauna în marile decizii politice, culturale sau economice de către noua generaţie de conducători ai Partidului Naţional Român.
Trece la cele veşnice în data de 26 aprilie 1921, ajungând să trăiască împlinirea visului pentru care a luptat vreme de o viaţă, înfãptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918.
Pornit de jos, dintr-o familie de iobagi şepreuşeni, Mihai Veliciu urcă treptele ierarhiei sociale până aproape de vârf, fără să uite nicio clipă locul şi, mai ales, starea din care a plecat.
Mărinimos cu cei năpăstuiţi, ferm cu semenii de luptă politică şi intransigent cu rivalii politici, Mihai Veliciu rămâne în istoriografia românească ca fiind singurul memorandist care nu s-a închinat nici măcar împăratului.
Un şepreuşean get-beget, care, ştiindu-se cu dreptatea în mână, preferă să cadă pe câmpul de luptă, decât să facă fel de fel de concesii umilitoare duşmanului.
La fel ca şi predecesorii săi, iobagii şepreuşeni de la 1824, pe măsura alegătorilor şepreuşeni, contemporani lui, din 1903, pe care îi apără gratuit în interminabilele procese şi recursuri la care au fost supuşi, sau după cum îi vor urma pilda şi descendenţii săi, şepreuşenii neînduplecaţi din august 1949.
Iată de ce, Mihai Veliciu rămâne o personalitate emblematică pentru locuitorii comunei Şepreuş şi este păstrat la loc de cinste în memoria contemporanilor.
sursa: Monografia comunei Șepreuș, Rodica Colta, Doru Sinaci, Editura Mirador 2010
