Teritoriul comunei Petriş este un adevărat lăcaş de cultură şi civilizaţie românească ce dăinuie de milenii prin stabilitatea ocupaţiilor şi continuitatea tradiţiei populare meşteşugăreşti.
Datorită faptului că această zonă a avut păduri mari s-a dezvoltat aici o arhitectură în lemn, o adevărată artă a construcţiilor de lemn.
Întâlnim în cadrul comunei Petriş în special în localităţile Roşia-Nouă şi Obârşia construcţii de case din lemn care după spusele localnicilor au o vechime cuprinsă între 200-250 de ani.
În general s-au folosit două tehnici de lucru:
– tehnica construcţiilor ţărăneşti din bârne de lemn;
– tehnica căţeilor verticali;
Tehnica construcţiilor ţărăneşti din bârne de lemn
Bârnele de lemn erau rotunde sau cioplite (lodbe). Esenţele lemnoase cele mai folosite la construcţia unei case erau gorunul, cerul, bradul şi foarte rar fagul sau frasinul. Construcţia începea cu aşezarea în patru colţuri a câte unei pietre mari. Pe aceste pietre se aşeza construcţia ca să nu vină în contact cu pământul şi să putrezească. Peste bolovani se aşeza talpa casei – suptoaia -, formată din bârne lungi şi groase cioplite în patru feţe şi puse dintr-un capăt al casei la celălalt dintr-o singură bucată.
La alte case s-au folosit tălpile din lemn necioplit. Tălpile erau foarte groase şi de aceea ele serveau drept tăietor de lemne pe ele crăpându-se lemnele pentru foc. Pe tălpi se ridica construcţia din bârne, rotunde sau cioplite până la înălţimea dorită de proprietar.
Capetele bârnelor se încheiau în tiotori (chiotori) crestate, româneşti sau nemţeşti. Ţăranii de aici spun că „o casă din lemn construită în tiotori nu se huluie până-i lumea”. Înăuntru casele erau măltărite cu un strat gros de lut amestecat cu pleavă. Sunt şi case la care lodbele erau atât de groase încât ele rămâneau netencuite.
Tehnica căţeilor verticali
O întâlnim în special la construcţiile din lemn din localitatea Obârşia. De fapt aceasta constă în combinarea tehnicii în chiotori româneşti cu cea în căţei. Colţurile casei erau încheiate în chiotori româneşti iar în interiorul pereţilor era folosită îmbinarea în căţel. Constatăm, astfel că meşteşugarul popular a fost nevoit să folosească această ingenioasă tehnică întrucât lemnul de construcţie se împuţinase.
Bârnele întregi au fost înlocuite cu bârne segmentate pe porţiuni în funcţie de lungimea materialului de construcţie. Construcţiile sunt ridicate pe o temelie de piatră înaltă de 80-100 cm fapt ce a făcut să dispară târnaţul.
Un alt element important al arhitecturii ţărăneşti din această zonă este acoperişul. Acoperişul tradiţional este în patru ape cu pante de scurgere foarte înalte, ceea ce îi asigură o durabilitate foarte mare în timp. Ridicarea acoperişului începe cu terminarea pereţilor. Pe ultimul rând de bârne se pune cusurăul.
Peste cusurău se aşează o grindă de lemn groasă dintr-un singur trunchi de copac numită meşter grindă. Pe aceasta se aşezau grinzile interioare. Peste grinzi se aşezau scândurile care formau podeaua casei. La capetele grinzilor se fixau cununile care susţineau cornii prinşi în cuie de lemn ce formau baza acoperişului.
La învelişul casei se foloseau paiele de grâu. Paiele erau legate de leaţurile acoperişului.
sursa: Comuna Petriş – trecut şi prezent, învăţător Emil Murgu, Editura Mirador, 2009
