Ziarul electronic al arădenilor

Meditație în Vinerea Mare

De ce i se spune săptămânii ce tocmai trece, Săptămâna Mare? De ce ziua de ieri a fost Joia Mare și, în fine, de ce astăzi e Vinerea Mare?

De ce să fie „mare” o săptămână în decursul căreia se petrec niște evenimente ce nu dau motive deosebite de satisfacție omului obișnuit?

Desigur, în prima zi Iisus Hristos întră în Cetatea Ierusalimului. Întâmpinat, putem presupune, de adepții săi. Altminteri, de ce l-ar primi cu flori și cu cântări de laudă, chiar că El li se arată călare pe un măgăruș?!

Dar, apoi, ne-o spun Evangheliile, încep să se întâmple lucruri care nu dau deloc motive de bucurie: Iisus face un pic de „deranj” în Templu, le vorbește ucenicilor despre „plecarea” Lui, despre faptul că va fi subiectul unei trădări odioase, apoi trădarea chiar are loc, Iisus plânge cu lacrimi de sânge (?), este arestat și dus la judecată, fără ca măcar să i se poată spune în mod clar ce anume învinuire i se aduce.

Urmează un simulacru jalnic de proces, în cursul căruia se aud acuze contradictorii, cel chemat să pronunțe o sentință se spală – realmente – pe mâini de ea și-ncearcă, inițial, să-l lase pe acuzat să plece. În cele din urmă se petrece un lucru paradoxal, în sensul că un consul al Marii Rome – imperiul atotputernic al momentului – cedează în fața presiunii mulțimii și ordonă – fără să pronunțe efectiv o sentință de condamnare – executarea lui Iisus, execuție care și are loc.

Cel întâmpinat cu doar câteva zile în urmă ca un Împărat, este ucis ca un tâlhar.

Toate aceste lucruri în decursul a câtorva zile, iar, peste veacuri, răstimpul acesta – pentru cei mai mulți, tulbure, însumând câteva sute de ore de îndoieli sfâșietoare, de minciuni, trădări abjecte, uneltiri de cea mai joasă speță și, în final, de lașități partizane și abdicări de la elementare manifestări ale bunei judecăți și ale unei umanități minimale.

Și, totuși, în lumea creștină, îi spunem acestei săptămâni, Săptămâna Mare. Un lucru de neînchipuit pentru înțelegerea omului firesc, a celui care-și petrece viața în ritmul preocupărilor definind o banală existența efemeră, trecerea printr-un ciclu ce se derulează în universul strâmt (?) și fatalmente limitat al omenescului în înțelesul său de „trupesc” și atât.

O existență pentru care Cerul înseamnă niște astre, galaxii și atât, îngerii nu sunt altceva decât personaje de feerii și basme – plăcute de spus copiilor, dar nimic mai mult – iar Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o temă de ocolit în puținele momente de răgaz între două tentative de a spori averi sau mărunte agoniseli supuse, vai, stricăciunii.

Și, Doamne, câți nu sunt cei pentru care orizontul se termină exact la limita portmoneului, a carnetului cu cecuri sau la ușa unei bănci – sarsana sclipitoare, adăpostind, hulpavă de aur și arginți – aidoma celor ai trădării supreme.

Îi vezi, an de an, trecând pe lângă biserici – mai degrabă ocolindu-le – în goana lor de a-și procura, cum altfel, mielul, dar și ouăle, de a cotrobăi prin galantare după cadouri „de Paști” – mândri nevoie mare că-și vor fi bucurând odoarele cu daruri cum numai ai „lor” vor avea și nu se poate să nu observi că în privirea lor nu-i pic de strălucire, nu-i nici un strop din licărul ascuns ce deslușește, așa mic cum o fi el, întregul înțeles al acestui Timp magnific al Săptămânii Mari.

O săptămână care a fost lăsată de Însuși Dumnezeu ca timp al desăvârșirii Jertfei celei ma mari – Jertfa Mântuitoare a Mielului.

Unul din cele mai cunoscute versete ale Scripturii ne spune – simplu, dar cu câtă putere – că „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca toți cei ce cred să nu piară și să aibă viață veșnică” – Evanghelia după Ioan 3:16.

În adevăr, Dumnezeu a ales să-și jertfească Fiul pentru ca să poată restabili relația frântă, la Cădere, de nesăbuința omului.

Iar Săptămâna Mare e „Mare” pentru că ea întruchipează timpul care precede desăvârșirea acestei Jertfe a Mântuirii. Și cum poate fi o jertfă înfăptuită în numele Iubirii, decât Mare?!

Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, cei care i-am respins, cu mândrie, dragostea încât a hotărât să-și jertfească Unicul Fiu – simbol al neprihănirii – neprihănirea însăși – pentru ca, în felul acesta, prețul Iertării să fie plătit și relația de armonie între Creator și creatură să poată fi reînnodată.

Dumnezeu Tatăl și-a revărsat în felul acesta Harul Său mântuitor peste lumea tălăzuind pe valurile înspumate ale păcatului, readucând briza proaspătă a iertării, iar cerul s-a deschis dintr-odată, senin și înmiresmat răsunând de cântările îngerilor!

Doar cunoscând și recunoscând acest Adevăr – mereu și mereu, an de an – vom putea pătrunde înțelesul de peste orice înțeles al celor ce se vor fi petrecut atunci, în Săptămâna Mare.

Vom putea discerne dimensiunea, omenește de necuprins, a tuturor celor întâmplate în acest răstimp unic și ne vom putea umple, nu atât de intensitatea dramatică a scenelor derulate ca într-o epopee tragică, cât de măreția sacrificiului acceptat de Fiul lui Dumnezeu – el Însuși Dumnezeu – în semn al Dragostei Sale pentru noi – firicele de țărână aflate, până atunci, în bătaia vântului arzător al pustiei peste care domnește cel rău.

Și abia atunci ne vom putea bucura!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.