Marginalii la o listă de laureați

Am găsit recent pe Facebook o notiță ce conține un palmares de excepție al elevilor români, obținut la diverse olimpiade școlare internaționale și, fără ezitare, mi se umple inima de bucurie.

Așa cum sunt convins – și cum am fost mereu – se nasc valori în România.

Generații după generații, inteligența românească se reînnoiește, cu încăpățânare și cu har.

Da, este mai mult decât adevărat, în plină nebunie „reformistă“ în domeniul învățământului autohton și de năvală a diverselor născociri ale „parenting“-ului de sorginte nord-americană, mai sunt încă destui dascăli și, la fel, părinți care să se încăpățâneze să se cramponeze de metodele „învechite” de transmitere a învățăturii către cei ce vin din urmă și de a-i forma ca oameni luminați și, iată, competitivi chiar și la nivel international.

Spun asta pentru simplul motiv că a ajuns deja un dat faptul că educația școlară din România se află într-o, de acum, perpetuă operație de modificare, de schimbare, de reformare… Într-un cuvânt, haosul este cel care vâjâie prin școli, cu rezultatele cunoscute.

Repet, olimpicii români laureați au obtinut, în mod neîndoios, rezultate demne de mândrie – mai întâi pentru ei și apoi pentru cei care le-au fost alături, dar ei sunt, din păcate, excepțiile, într-un peisaj în care „regula” este, an de an, gustul amar al insuccesului, al ratării unor ținte minimal obligatorii pentru o nație ce se pretinde aspirantă la valori înalte de civilizație.

Să știi să citești și să înțelegi ce ai citit, să-ți știi număra „sacii din căruță“ și să știi „opera“ cu numărul lor, să-ți cunoști izvoarele și devenirea ca neam, să-ți cunoști limba, literatura într-atât încât să nu-ți fie rușine să te identifici ca român – și să nu promovezi, zglobiu, „romengleza“ caraghioasă ce ne schimonosește viața, sunt lucruri pe care orice om – cât de simplu să fie destinul pe care și-l alege – are dreptul, dar mai ales, obligația să și le apropie. Să fie cât de cât stăpân pe ele și să le promoveze ca parte a identității sale.

Ori, din nefericire, anii din urmă au demonstrat că, și să aibă cea mai mare bunăvoință, cei mai mulți dintre pupili sunt pur și simplu lipsiți de posibilitatea de a o face, din pricina unora care, din neputință, din neștiință sau, ce să mai zici, cu bună știință, au reușit să dea peste cap un sistem care, culmea, funcționa. Și care ar fi putut fi menținut în funcțiune sub condiția de a fi fost curățat de zgura politizării și ideologizării comuniste.

De la Revoluție încoace, chestiunea învățământului preuniversitar a ajuns să însemne – din punct de vedere al rezultatelor – practic, fie o comunitate selectă, aproape invizibilă cu ochiul liber, de „olimpici”, fie masa amorfă a celor care sunt numiți „analfabeți funcționali”. Între ei, neant, tăcere.

Școlile gimnaziale de pe întinsul patriei produc an de an niște paria.

Oameni care pleacă, din start, cu „șansa a doua“ atunci când vorbim despre obiective cum ar fi o profesie decentă, admiterea la un liceu, un loc de muncă retribuit cât să merite „să mă scol din pat”…

Și asta nu pentru că ei nu ar fi putut. Culmea e – o știm, o vedem cu toții, în fiecare zi – copiii români sunt la fel de dotați ca orice alt copil născut pe glob. Doar că sistemul îi condamnă să-și ducă viața, la maturitate, la periferia societății. Că o fac pe plaiuri mioritice sau că își mută drama numai ei știu pe unde, finalul e același: le-am deschis ușa și le-am dat un brânci sub semn că le respectăm libertatea de a allege.

Iar ei se comportă ca atare: atâta ne-ați dat, atâta dăm și noi. Dar, să fim de acord, nici nu pot mai mult.

Sistemul de învățământ preuniversitar din România – dar mai ales cel gimnazial –produce, an de an, valuri de adolescenți suferind de „autism“ socio-cultural. Din rândul lor se selectează detașamente de viitori expați – plecați la cules de căpșune, că atâta știu și pot –, sau de asistați sociali: sistemul îi așteaptă cu brațele deschise, că doar partidele, oricare ar fi ele, au nevoie de votanți. Și ce dacă mulți dintre ei își exprimă „votul“ punând degetul muiat în cerneală. În secolul XXI, într-o Românie revendicându-și un statut de stat modern, civilizat.

Și ce e trist până peste poate este că în social-media continuă nebunia cu „România educată” iar actualul ministru al Educației – fostă purtătoare de litieră la Cotroceni – dă ordine peste ordine, sufocă Parlamentul cu proiecte peste proiecte de modificare, de modificare a modificării, toate demonstrând haosul – indus sau asumat – care s-a înstăpânit în acest domeniu esențial din viața unei națiuni.

Iar când presiunea din „oală“ e gata să smulgă capacul, apare câte o statistică din cele cu care am început aceste gânduri: „Stați așa, uite ce de excelență strălucește în învățământul mioritic. Olimpici peste olimpici, medalii și câte de mai câte…!“.

De peste trei decenii ni se aruncă praf în ochi cu niște elite care, de multe ori nici ele nu știu cum de apar și cum de reușesc, e un miracol dar, o știm prea bine „orice minune durează doar….“. Minunile de aia sunt minuni. Pentru că se întîmplă și nu pentru că le-ar produce cineva, foarte rar, după care lucrurile intră, din nou, în banalul mediocrității.

Nu poți construi ceva durabil contând mereu pe miracole fără a-ți lua riscul ca, într-o bună, miracolul să nu se întîmple!

Undeva, la un colț de stradă, sub lumina palidă a unui felinar prăfuit, un om gârbovit fără vreme, căutând frenetic într-o traistă. Ce să caute oare?

Simplu: orizontul, perspectiva.

Viitorul!

Silviu RAȚIU

comentarii