Tot încercând să-mi ordonez gândurile sub asediul războiului mediatic provocat de o anumită întâmplare petrecută în seara inaugurării J.O. de la Paris, iată că ele numai ce s-au încheiat, iar eu risc să rămân dator măcar cu încă două sau trei opinii pe care le-aș împărtăși în acest spațiu.
Aș începe cu Serena Williams, Carl Lewis, Rafael Nadal și Nadia Comăneci – „Zeița de la Montreal”.
Fără nici o îndoială, a fost o idee excelentă din partea celor care au realizat scenariul ceremoniei: o trecere în revistă cum nu se poate mai inspirată a unor pagini memorabile din istoria recentă a Jocurilor Olimpice, o întâlnire cu patru efigii vii ale sportului dintotdeauna.
Să-i vezi împreună, afișând o bucurie senină, descătușată de orice presiune, sugerând cum nu se poate mai bine tot ceea ce este mai frumos și mai vibrant în spiritul olimpismului – ei bine, a fost un moment care va transcende peste decenii, chiar peste veacuri.
Nici faptul că drumul lor pe Sena a durat un pic cam mult nu a scăzut cu nimic din încărcătura emoțională a momentului, conducându-ne cu emoție către un altul, deopotrivă de important și de mult așteptat: aprinderea flăcării olimpice.
Am stat toată seara cu sufletul la gură în așteptare, evocând în memorie ediții anterioare, cu soluții care mai de care mai luminate de creativitatea – uneori ieșită din comun – a celor care au avut sarcina de a „desena” scena aprinderii flăcării. De altminteri, după cum am mai spus-o, ceea ce a precedat apariția celor patru eroi ai olimpiadelor și drumul lor pe Sena până la locul unde urma să se producă „declicul” m-a făcut să-l aștept cu și mai mare nerăbdare, să-mi doresc și mai mult să văd cum o să fie.
Și trebuie să fim de acord, a fost cu adevărat remarcabil.
A fost, de data asta, într-un mod fericit… absolut franțuzesc,
A fost despre lumină – una compusă în mod magistral ca vibrație de culoare și intensitate – a fost despre visul etern al omului de a atinge stelele, despre temeritate, efort asiduu și îndrăzneala unui Icar împlinit.
Recunosc, pentru mine a fost un adevărat șoc al simțurilor care mi-a oferit câteva zeci de secunde bune de emoție profundă. Am încercat să mi-i imaginez în nacela acelui balon pe Frații Montgolfier – atunci cred că s-ar fi atins perfecțiunea absolută (chiar să fi fost o hologramă!) dacă din alt motiv nu, pentru acela că zborul lor a fost posibil doar după ce au descoperit puterea creatoare a căldurii, acolo unde dragostea se naște din căldura inimii omului.
Latinii au (mai) lansat o vorbă rămasă celebră peste veac: „Finis coronat opus”, iar timpul a oferit istoriei miriade de exemple despre adevărul profund al acestor gânduri. Finalul încununează întotdeauna opera.
Diferența, ar zice unii, e de material: cununa poate fi de lauri sau de… urzici. După mine, un rol important îl are și… opera. Dacă ea nu există, ce să încoronezi?!
La Paris, „operă” a fost, nu-i vorbă. Multă, foarte multă cantitate, amestec amețitor de materiale de lux – mătăsuri, catifele, borangicuri și câte altele – cu zdrențe evocând maidanul, groapa de gunoi, eforturi generoase și caricaturi grotești (atenție, și Daumier a promovat grotescul, doar că el a făcut-o cu tâlc și cu un scop înalt!), au fost și primadone, și figurație cât cuprinde – păcat că uneori rolurile au fost împărțite greșit! – într-un cuvânt, am avut o „bucată” mare de ceea ce s-ar numi operă.
Câteodată m-am trezit cu teama că o să-i strivească pe cei ce au creat-o la cât de „multă” a fost. (Nu-i vorbă, au existat destule semne că au fost foarte aproape: retragerea atâtor sponsori importanți, protestele numeroșilor sportivi dar și a oamenilor de toate calibrele și ocupațiile, din lumea întreagă, s-au constituit în avertismente de care viitorul va trebui să țină seama!).
Ei bine, la final, a apărut și o coroană.
Și, culmea, coroana nu numai că a „împodobit” opera dar, ce să vezi, chiar a salvat-o.
Literalmente.
Pentru că la final am avut parte de un moment cu adevărat astral.
Am fost martorii renașterii Păsării Phoenix.
Am avut foc, am avut ploaie de stele, am avut zboruri frânte dar și avânturi generoase, toate la un loc și străbătute de un curs de apă el însuși o legendă.
Și atunci a apărut – ai zice, de nicăieri dar de fapt din străfundurile celor mai tainice vise ale oamenilor, Pasărea Phoenix – Celine Dione.
Doamne, ce apariție!?
Nu m-am dat niciodată pe spate la auzul numelui lui Celine Dion. Am admirat-o, chiar mi-au plăcut unele din hiturile ei, mi-a plăcut – și m-a întristat apoi – povestea ei de dragoste cu cel ce i-a fost inițial producător iar apoi soț și cam atât.
Dar după ce a arătat – și implicit a lăsat ca memento întregii omeniri în aceasta memorabilă apariție de pe terasa Turnului Eiffel – vineri, 26 iulie 2024, la ceasuri târzii, am cuprins-o și am așezat-o definitiv în acea galerie a inimii mele unde-i țin pe „eterni”, fie ei sportivi, artiști, cântăreți, poeți, scriitori și alte asemenea luciri ale geniului omenesc.
În mod hotărât, în ce privește ceremonia de la Paris, adagiul latin s-a adeverit cu vârf și îndesat.
Celine Dion – cununa frumuseții spiritului uman și a dorinței ei de a-și recăpăta gloria – a desăvârșit opera pe care am numi-o, împăcați de-acum, Ceremonia luminilor.
P.S. Despre momentul „Cina de taină” versus „Banchetul zeilor”, cândva, mai târziu, după ce lucrurile se vor fi sedimentat și borhotul sper să se fi scurs de tot. Care borhot? Vom vedea atunci.
Silviu RAȚIU
