Eu cred că, la mulți dintre noi, distanța de la umor la miștoul gros nu este prea mare. Ba, câteodată, ea nici nu mai există.
Nu personalizez. Lista ar fi mult prea lungă și-apoi, nu știu dacă arătându-i cu degetul, le-ar folosi.
Totuși, o serie de desene cu care cei de la un mult discutat ziar franțuzesc și-au ornat coperțile și-au făcut loc în capul listei.
Și nu mă refer aici doar la cele ce au dus, până la urmă, la oribilul asasinat din urmă cu ceva luni.
Au fost multe și desenele în care, am să le zic, „miștocarii” de la sus zisul jurnal franțuzesc – să mă ierte că nu le pot atribui, în context, alt nume – au luat în bărdacă simboluri sacre ale creștinismului sau ale altor religii răspândite în lume.
Într-un cuvânt, lucruri care, pentru cei mai mulți, stau mult prea aproape de inimă ca să nu zgândăre sensibilități altminteri strunite tocmai de ceea ce băieții aceia au înțeles să persifleze.
Ca și cum nu ar mai exista nici un alt subiect de pus pe masă, doar credința oamenilor – oricare ar fi ea și oricum s-o numi!
Dacă pot accepta că umorul este ceva ce ustură, dar nu rănește, miștoul zgârie brutal și adânc și, din pricina „instrumentului”, lasă urme adânci.
Și infectează.
Nu te mai miri dacă vindecarea e lungă sau, uneori, imposibilă. Și rămân, mereu, sechele: frustrare, resentimente. La unii, ură.
Cu-atât mai mult cu cât n-ai cum să ceri tuturor să fie permeabili la miștoul tău. Pur și simplu pentru că Dumnezeu nu ne-a creat după același calapod. Nici gemeni să fie, doi oameni nu se vor regăsi, nicidecum, în oglindă.
Dumnezeu ne-a vrut unici, ne-a vrut personalități, cu bunele și relele fiecăruia.
De aceea, El ne-a dat dreptul să avem, sau nu, disponibilitatea, de pildă, de a ne face că nu observăm cum cineva – „Charlie” sau altcineva ca el – tocmai ce ne-a scuipat în timp ce zicea că ne provoacă la un duel de spirit.
Da, miștoul este, de cele mai multe ori, ca o flegmă. O flegmă care, pe lângă că e ceva urât, mai și pute! Pute rău și la mare distanță.
Și-atunci nu te mai mira că unii – nu puțini – vor vrea să ți-o dea înapoi.
Iar dacă, deși ai fi putut să n-o faci, ai „comis-o”, nu te plânge că doare.
Silviu Rațiu
Aprilie, 2015
