Ziarul electronic al arădenilor

Întîmplări banale. Sau poate nu chiar

Așa le-aș numi dacă…

Dacă, în realitate, ele nu și-ar pune pecetea pe existența noastră cotidiană într-un fel sau altul, când plăcut, când stânjenitor. Și dacă ele, prin repetare, nu ar deveni dureroase și dacă nu ar ajunge să determine apariția unui sindrom. Sindromul de teamă.

Chiar și de umbra care nu-i a ta, dar care, din întâmplare, se lungește în urma pașilor tăi.

Pe vremea „Geniului din Carpați” știai că teama e una din constantele unui imens aparat de propagandă, ale cărui tentacule te îmbrățișau inexorabil și te țineau așa cât voiau ele. Nici nu te lăsau să mori, dar nici de trăit nu te puteai lăuda că trăiești cine știe cum.

Și a venit ziua izbăvirii. Și am zis că, gata, am scăpat. O să putem gusta și noi din dulcea licoare a libertății. O să putem fi noi înșine oriunde ne-am trezi că suntem și orice ne va fi venind în gând să facem, numai să nu călcăm strâmb. Numai să nu ne izbim de voința legii.

Așa am crezut și parcă nici acum nu-mi vine să zic că nu e așa. Deși…

O după amiază frumoasă de vară. Veneam dinspre Gară și am nimerit culoarea verde la intrarea în sensul giratoriu de la Podgoria. Aglomerație mare. Ca mai întotdeauna, nimic nou sub soare. În locul acela e mereu așa!

În mijlocul intersecției, un agent, un polițist, vreau să zic.

Mă ochește și-mi face semn să opresc.

Acolo, în mijlocul intersecției? Cu riscul să blochez toată circulația?

N-are importanță, el acolo vrea să mă verifice. Acolo îmi cere actele la control. Pur și simplu, fără nici o altă introducere. Autoritar, așa cum îi cere funcția.

Îi zic, din nou, că, poate, ar fi mai bine să ieșim din aglomerație, să nu-i blocăm pe ceilalți și, cu greu, este de acord. Ajung pe Calea Radnei, cumva în dreptul unei stații de autobuz – acolo îmi zice că e bine dacă opresc.

Îi dau actele, le întoarce pe toate fețele, ceva nu pare să fie în regulă, nu-mi zice ce ar fi, face un tur al mașinii, revine în dreptul meu și-mi zice că e în regulă, pot pleca.

De ce a trebuit să faci asta, îl întreb, în loc, mai bine, să-ncerci să te implici în degrevarea interesecției, sunt sigur că s-ar fi putut face mai folositor.

„N-oi fi vrând să-mi spui ce să fac – îmi zice, și-l văd foarte iritat de îndrăzneala mea. Te pomenești că ai vrea să-mi dai ordine, de parcă dumneata m-ai plăti!”.

Rămân descumpănit pentru o secundă, după care-i spun, aproape în șoaptă: „Ba, uite, ce să vezi, chiar că eu – și mulți alții ca mine, practic o țară întreagă  – noi îți asigurăm salariul. Ia să nu ne mai plătim taxele și impozitele, chiar amenzile pe care ni le dați, că trebuie, că nu, cu mână largă – și să vezi cum nu-ți mai intră nimic în cont, la sfârșitul lunii”.

„Ei, nu mai spune! Hai, ia-ți actele și poți pleca…” – mi-o întoarce și-i simt disprețul ușor înciudat în voce. Cum adică este el în slujba mea?

Mi-am amintit de povestea aceasta de când cu nebunia crimelor de la Caracal. Mai exact de când am citit o parte din reacțiile unor polițiști la tot ceea ce s-a petrecut acolo, dar și informațiile ce au dezvăluit detalii privind modul cum au acționat unii dintre cei ce, prin natura funcției, au avut o parte mai mică sau mai mare în derularea evenimentelor.

Și mi-am amintit de o sumedenie de alte întâmplări la care, fie am fost martor, fie le-am aflat din relatările unora ce le-au trăit pe pielea lor și care au avut același numitor comun: atitudinea de superioritate, arogantă de multe ori a unor polițiști. Lipsă totală de solicitudine, de empatie, superioritate fudulă, tot tacâmul. Insist, doar a unora! Nu mulți, nu puțini. Destui cât să devină evidență și să pară mult mai mare decât, poate, este.

Ceea ce sare în ochi și, de cele mai multe ori doare, înfurie, inflamează sentimentul neputinței omului simplu în fața atitudinii unor uniforme, sunt vorbele, faptele, chiar tăcerile unora cărora nu vor sau cărora nu le vine să creadă că ei sunt „pentru noi” și nicidecum invers.

Că le place sau nu!

Nu par să fi auzit vreodată că îndatorirea înscrisă cu litere mari în „fișa postului” – și nu buna lor plăcere – pentru care sunt plătiți este de a proteja, de a păzi, de apăra cetățeanul, viața, bunurile, siguranța și libertatea lui!

Vorba americanilor: „To protect and serve”.

Cum ar veni: „A apăra și a sluji”!

Pur și simplu.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.