Ziarul electronic al arădenilor

Iată vin colindătorii (II)

Am promis că voi scrie despre cum vin colindătorii și mi-am adus aminte de anii de dinainte de 1989, la vremea când colindele ajunseseră un fel de cântece suspecte, prea vorbeau ele despre „noaptea sfîntă”, despre iesle, despre niște personaje ciudate – magii – și despre steaua care-i călăuzea – cum să ne conducă altcineva decât…?!

(La unul din ultimele concerte organizate de Filarmonica din Arad au venit niște „tovarăși” să verifice lista lucrărilor, să corespundă din punct de vedere… ideologic, vezi bine. Mare le-a fost ușurarea când au auzit de mai multe ori referirile la Moș Gerilă și la… păstori: „Asta da, dă bine, țărănimea noastră muncitoare…”).

Oricum și chiar împotriva vremilor, arădenii și-au luminat, așa cum s-a putut, Ajunul cu colinde. Chiar și atunci când bradul lipsea. Era de ajuns și o crenguță împodobită cu niște globuri rămase de la bunici.

Colindătorii, ei veneau, nimeni nu i-a putut opri.

În primii ani de după Revoluție, Aradul a mai răsunat – o vreme –  de colinde: cete de copii, grupuri de tineri, fanfare, o revărsare de armonii și de bucurie. Și încă ce bucurie!?

Îmi ziceam, plin de nădejde că, atâta vreme cât va exista un singur suflet care să vibreze la muzica lor simplă și duioasă, vor exista și colinde. Iar dacă avem colinde, ele nu vor veni singure – ele vor fi purtate de colindători!

Și uite – mai ziceam – cum se închide cercul – miracolul care ni se întâmplă de nici nu se mai știe cînd – pentru că numai așa ne putem trezi în fiecare dimineață și numai așa putem să ne purtăm pașii către ceea ce ne este desemnat ca viitor.

Da, nu avem nici un viitor dacă nu ne cercetăm, la răstimpuri, rădăcinile și nu le ținem sănătoase, puternice și curate.

Începuturile.

Începuturi de care suntem tot mai departe.

Mai întâi, că timpul trece și ne duce cu el – ceva care intră, vrem – nu vrem, în firea lucrurilor. Numai că, nu știu cum se face că a trecut el și peste mulți alții dinaintea noastră dar, cu toate astea, ecoul începuturilor a rămas, peste veac, proaspăt și plin de energie. Au avut și puterea și dorința de a le transmite, din Crăciun în Crăciun, nestemate cu care să ne împodobim seara binecuvântată din Ajun.

Uite, însă, că, de vreo câțiva ani se întâmplă că nu ne mai plac… rădăcinile. Nu ne mai place să ni se spună că avem niște înaintași și că existăm doar pentru că ei s-au încăpățânat – uneori cu prețul vieții – să nu plece fără să lase în urmă câte ceva, orice ar putea fi de folos pentru ca „mâinele” să fie cel puțin la fel de frumos și luminos.

Nu (prea) ne mai plac doinele – cele autentice, nu cele din „folclorul nou”! – ba, au ajuns unii să desfacă drapelul cruciadei întru apărarea manelelor, în vreme ce romanțele sunt purtate de vântul rece al uitării tot mai departe de sufletul nostru zgribulit. Nu (prea) ne mai plac nici horele. Olăritul – măcar ca „artă manuală” – moare odată cu ultimii meșteri care se duc, tăcuți și însingurați, costumele „populare” ne mai înveselesc ochii doar când niște creatori de modă – mai mult „de afară” – își aduc aminte de desenele și culorile uluitoare pe care, uite-așa, niște țărani, le-au desăvârșit în veac.

Și, ce să vezi, nu (prea) ne mai plac nici colindele.

Mai întâi că ne-am trezit că avem ceva cu însăși sărbătoarea. Că e de la păgâni, că nu-i în cărțile sfinte, că e prea multă tevatură și prea multă risipă, că oamenii sunt prea cheltuitori și că nu facem decât să umplem buzunarele capitaliștilor care ne vând niște iluzii.

Alții s-au găsit să (ne) zică să mai terminăm cu exploatarea cetelor de copii cu care te trezeai la ușă, în seara de Ajun. Aud că, pe alocuri au apărut niște colindători de modă nouă: echipați cu tehnologie de ultimă generație, ne urlă „colinde” numai de ei știute și nu-ți pleacă de sub fereastră până nu le dai ce-ți cer: neapărat bani, nici vorbă de nuci, mere, prăjiturele.

Pe la țară nici nu prea mai e cine să colinde. Ori că s-au mutat „la oraș”, ori au plecat, cu totul, în alte zări iar acolo, colindele – dacă sunt – le cântă alții, în limba lor! Ai noștri, ei vin de Crăciun acasă, unde nu-i timp de colinde, că trebuie tăiat porcul, făcuți cârnații, șunca, sarmalele, vezi bine, vacanța-i scurtă și una-două trebuie să se-ntoarcă. Acolo… departe!

La oraș, cine să mai știe colinde?! Ce să ne mai întrebăm cine mai vrea să bată străzile, așa, de pomană, în toiul iernii?! Mai rău, cine să-i învețe pe cei mici și cum? Doar dacă s-ar găsi cineva să facă un program pentru telefoanele celulare. Dar dacă tot s-ar face unul, la ce să mai cânte oamenii, că doar pot cânta ele, telefoanele… Dispar pe rând corurile, grupurile vocale, fanfarele…

Și totuși, eu mai sper că și-n anul acesta, colindătorii vor veni. Nu știu de unde, dar îi vom auzi în seara de Ajun și va fi bine.

De ce cred că vor veni?

Pentru purul și simplul motiv că, fără ei nu se poate!

Fără Noapte Sfântă, fără magi și stele, fără Pruncul sfânt, fără brazi împodobiți și fără colinde, ar fi să moară ceva din noi.

Iar asta chiar că nu se poate.

Silviu Rațiu

CITITI SI: Iată vin colindătorii…

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.