Ziarul electronic al arădenilor

Gașca literară

În zbuciumatul drum dintre pana scriitorului și ochii cititorului, există trei puncte de reper care pot schimba radical atât destinul creației cât și fenomenul literar în general.

Am să le analizez pe fiecare în parte, în încercarea de a desluși motivele decadenței literare supărătoare cu care ne confruntăm.

Drumul creației spre cititor începe, evident, cu editura. Făcând o comparație între ieri și azi, se pot observa câteva aspecte cu efecte contradictorii.

În trecutul comunist existau câteva edituri, toate de stat, la care scriitorii neconsacrați aveau acces cel mai ades doar prin cunoștințe, pile sau relații, ceea ce anula principiul șanselor egale care ar fi trebuit să guverneze lumea creatorilor.

Pe vremea aceea, ca tânăr scriitor neconsacrat, credeam cu naivitate în egalitatea de șanse. Nici prin cap nu mi-ar fi dat să apelez la pile sau relații, în primul rând pentru că nu aveam, și în al doilea rând pentru că nu mi s-ar fi părut normal. Normalul în care credeam era acela de a trimite romanele, poeziile sau piesele mele de teatru unor edituri, în speranța că ele vor trezi interesul.

Ei bine, procedând în felul acesta, am ajuns în situația de a nu primi nici măcar o confirmare de primire sau un refuz din partea editurilor cu pricina, nici astăzi, după aproape o jumătate de secol.

În aceste condiții, deși jocul nu era nici pe departe corect, în afara scriitorilor consacrați cărora le apăreau creațiile pe bandă rulantă, s-au ivit destule pagini ale neconsacraților, unii cu mai multe relații, alții pur și simplu norocoși.

Varietatea scrierilor, mult mai redusă decât cea de astăzi, nu constituia un impediment pentru cititor, din moment ce oricum nu avea alternativă. Paradoxal, numărul cititorilor era mult mai mare decât astăzi, în pofida faptului că erau mai puțini autori „pe piață”. Evident, condițiile de atunci, când lipseau toate posibilitățile de relaxare și de divertisment de astăzi, lăsau mult mai mult loc lecturii.

Astăzi, multe edituri au ajuns doar niște afaceri private ale unor samsari de cărți care publică orice, fără a ține cont de criteriul calității, atâta vreme cât „firma” termină exercițiul financiar „pe profit”. Fostele mari edituri de stat, transformate pe diferite căi în actuale mari edituri private, au rămas clientelare și discreționare.

Eu am cărți publicate, și voi mai avea dacă Dumnezeu va mai permite, deci nu mă plasez pe poziția unui frustrat din acest punct de vedere. Cu toate acestea, nu pot să nu remarc două aspecte negative ale apariției editurilor private. Mă refer la scăderea standardelor calitative și la apariția unei multitudini de maculaturi. Editorul și-a abandonat rolul esențial pe care ar fi trebuit să îl aibă, anume stabilirea planului editorial strict pe baza calității scrierilor.

Gândiți-vă că micile edituri private nu își pot permite să angajeze și să plătească oameni capabili să selecteze noianul de materiale primite, neavând nici măcar corectori, astfel că, dacă clientul-scriitor plătește, totul este în regulă. Calitatea nu mai contează! Desigur, există câteva excepții, slavă Domnului!

Al doilea punct de reper este, da, tipografia. Din nou, comparația cu trecutul este absolut necesară, pentru că aici evoluția tehnologiei de tipar este un factor benefic pe de o parte și malefic pe de alte multe părți.

Pe vremuri, exista „tiparul înalt” și, mai târziu, „tiparul plan”. Vreme de ani de zile am condus două tipografii, așa că știu ce vorbesc. În cazul celor două tehnologii învechite, pregătirea pentru tipar era complexă și costisitoare. Din aceste motive, nici o editură nu își putea permite să tipărească în tiraje mici, pentru că în felul acesta prețul unei cărți ar fi crescut excesiv și ridicol.

Pentru a păstra prețurile accesibile, editurile scoteau tiraje de ordinul miilor de cărți, bune sau rele, care mii de cărți, așa cum erau, ajungeau la mii de cititori, doar dintr-un singur tiraj. Astfel, un debutant cu pile sau pur și simplu norocos avea multe șanse să ajungă la o anumită notorietate, chiar după o singură apariție.

Astăzi, tiparul digital a aruncat tirajele în derizoriu, conducând la efecte absolut nefaste. În prezent, o mică editură privată poate publica orice autor, bun sau rău, care plătește costurile de tipar, sau în care editura consideră că merită să investească o mică sumă de bani, scoțând astfel titluri după titluri în tiraje de ordinul zecilor de cărți.

Astfel, în locul situației trecute în care erau mai puțini scriitori care ajungeau la mulți oameni, astăzi avem extrem de mulți scriitor care ajung la foarte puțini oameni, de obicei rude, prieteni sau cunoștințe. Acest efect, pe fondul scăderii dramatice a calității scrierilor în favoarea calității tipăriturii în sine, a dus la apariția unei noi clase de „scriitori” publicați, dar complet necunoscuți.

Ultima verigă în acest lanț o reprezintă casta „criticilor literari”, cei care pot îngropa sau consacra orice creație. Comparația cu trecutul este din nou necesară. Revistele literare de pe vremea comunismului aveau angajați de specialitate care erau plătiți doar pentru a recenza cărțile apărute pe piață. Aceasta era sarcina lor, conform fișei postului. De aceea, cărțile apărute pe atunci aveau parte de recenzii, chiar din partea unor nume sonore, în revistele literare ale vremii.

Astăzi, când revistele sunt tot afaceri private, în cele mai multe cazuri, posturile de recenzori au dispărut, astfel că sutele sau miile de cărți apărute în tiraje infime nici măcar nu sunt băgate în seamă de vreun critic. Cine stă să își bată capul și să piardă timpul pe gratis citind tot ce apare? Ar fi imposibil și neprofitabil în egală măsură!

În ziua de astăzi, criticii literari de marcă sunt intangibili. Practic se ajunge la ei pe aceleași princii pe care altădată se ajungea la editurile de stat. Nu vreau să intru în detalii, deși am exemple personale punctuale. Ar fi prea jenant pentru mulți!

Concluzia este că, în timp ce pe vremuri se publicau mai puține titluri, pe criterii clientelare de cele mai multe ori, datorită numărului mai redus de titluri și a tirajelor astronomice pentru zilele noastre, numărul cititorilor era mult mai mare decât cel de azi, iar calitatea scrierilor, per ansamblu, era mult mai ridicată. Astăzi sunt o mulțime de titluri, în tiraje infime, care nu sunt băgate în seamă de nimeni, fiind citite, de cele mai multe ori, doar de cercul apropiat scriitorului.

În aceste condiții, dacă nimic nu se schimbă (și nu văd cum s-ar putea schimba), soarta literaturii pare pectetluită. Calitatea celor mai mulți cititori va scădea odată cu calitatea scrierilor. În noianul de apariții, cărțile valoroase vor fi înghițite de mediocritate, nefiind nici citite, nici apreciate așa cum s-ar cuveni.

Cum îmi spunea recent un editor, dacă Eminescu ar publica azi o carte la o editură oarecare, ar trece cu siguranță nerecenzat și nebăgat în seamă. Vom rămâne, în aceste condiții, tot cu aceleași nume de marcă înregistrată, care vor beneficia în continuare de traducerile plătite din bani publici, de spații în emisiuni televizate, de târguri internaționale și de premii meritate sau nu.

Acești beneficiari ai unei literaturi muribunde sunt, în mare măsură, responsabili de cronicizarea unei boli acute, care ar fi putut fi vindecată, dacă ar fi existat măcar un dram de interes.

Politica de gașcă din viața literară românească este o reflectare a vieții sociale de astăzi. Viața noastră este structurată pe princiul găștii, indiferent pe ce palier ne situăm: social, politic, economico-financiar etc.

M-aș fi așteptat, totuși, măcar cei mai luminați să se lepede în timp de adicția găștii. În această așteptare își are sorgintea dezamăgirea mea cea mai amară.

Eugen Blaj

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.