Mă întreabă un amic: „Ce s-a ales cu votul celor 17.000.000 de britoni, la referendumul pentru Brexit?”
Simplu: proaspăt numită în funcţie, Theresa May, premierul Marii Britanii, a dat de ştire în toată lumea că se va mai gândi dacă şi când o să activeze clauza prevăzută în articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Care, ştim, ar avea rostul să pună în mişcare ceea ce „poporul” a decis. Prin vot plebiscitar! Desfăşurat după toate regulile artei.
Domnia sa, nu vede nici o presiune şi nici nu-i stă în fire să se grăbească.
Adică, drag popor, mai pune-ţi pofta-n cui cu ieşirea din Uniune!
Şi ce dacă, la referendum aţi votat cum aţi votat?
Cu ani în urmă, cu ocazia unui referendum, vocea poporului român rostea clar şi răspicat: nu mai vrem un Parlament super umflat! Vrem Parlament unicameral şi doar 300 de deputaţi!
Şi ce dacă? Voinţa poporului nu s-a văzut împlinită nici în ziua de azi! Că doar n-or fi intrat zilele-n sac!
În 2007, peste 7.000.000 (!) de cetăţeni români au decis, prin vot exprimat democratic, că Traian Băsescu nu mai are ce căuta la Cotroceni. Votul lor nu a valorat nimic în faţa unei chichiţe legislative despre care, ulterior, s-a dovedit că ar fi fost ilegală. Dar tot degeaba. Nici de data aceasta, voinţa poporului n-a contat.
Să ne întoarcem la Referendumul din Marea Britanie, de luna trecută.
Au fost la urne peste 70 % dintre cetăţenii cu drept de vot. Se poate spune că, într-adevăr, „vocea” unui întreg popor a vorbit. Mai clar şi mai răspicat nici că se putea: „Gata, nu mai vrem în Uniunea Europeană!”
Şi ce-au primit?
Au primit, până una-alta, un nou premier: Theresa May, o doamnă despre care se ştie, deocamdată, că e hârşită în politichie şi că este o maestră a oportunismului şi a temporizării.
Drept dovadă, nici nu i s-a uscat bine cerneala pe numire că le-a şi zis-o dragilor alegători: „Luaţi-o mai uşurel! Nu-i nici o grabă, oameni buni! Nici nu-mi trece prin cap să activez (celebrul) articol 50 din Tratatul de la Lisabona”.
Cel care, se ştie, ar declanşa negocierile pentru parafarea „divorţului”.
„Avem vreme! Deocamdată, până la anul” – a zis doamna căreia, ce să vezi, îi plac pantofii din imitaţie de piele de leopard.
Asta au primit alegătorii britanici. Votul lor va fi transpus în viaţa „ad calendas grecas”.
Pentru că, să fim atenţi, mai întâi „articolul 50”. Apoi Parlamentul britanic poate bara decizia de ieşire. Dar şi Parlamentul European poate opune un „veto” deciziei Marii Britanii. Toate astea, desigur, la capătul unor prelungi dezbateri, consultări, şedinţe de guvern şi alte consultări, care, toate câte vor fi – şi altele ce vor mai fi inventate – vor împinge tot mai departe, în uitare, „vocea poporului”…
Şi uite-aşa, democraţia plebiscitară devine – peste tot unde ea se pretinde a fi, încă, o expresie a democraţiei -, din ce în ce mai mult, o formă fără fond care, chiar ambalată frumos fiind, arată tot ca hainele împăratului din celebrul basm al lui Christian Andersen, numai bun de spus, la gura sobei sau, şi mai bine, la un pahar de bere rece.
Într-un pub, pe malul Tamisei sau, într-o crâşmă, pe malul Dâmboviţei.
Noapte bună, copii!
Silviu Rațiu
Iulie, 2016
