Ziarul electronic al arădenilor

După 30 de ani

Au trecut trei decenii. Nici nu știu cum, dar calendarul e necruțător: s-au scurs 30 de ani din momentul în care am primit o nouă șansă. Nu că noi, ca români, am fi avut prea multe, că ne-ar fi prisosit de-a lungul istoriei.

Deși Dumnezeu ne-a așezat într-o țară binecuvîntată cum puține sunt, nu ne-am prea întrecut să facem în așa fel încât și viața noastră să arate un tablou așișderea.

Nu-i vorbă, am avut câteva momente astrale, când oricine își putea zice că e român, putea să o facă plin de o mândrie îndreptățită. Numai că, de cele mai multe ori, au fost, trebuie să o spunem și pe asta, rezultatul unor performanțe individuale, fapte memorabile ale unor oameni luați unul câte unul iar ceilalți, poporul n-a făcut mult mai mult decât să-și însușească succesul, să și-l revendice ca și cum ar fi fost „al nostru”.

Rezultă de aici că, de când ne știm, n-am prea reușit să facem ceva cu adevărat remarcabil și de durată, ÎMPREUNĂ!

Nu prea avem în gene acest „împreună”, în numele căruia să vrem și să știm să ne strângem laolaltă și pentru mai mult de un minut, un ceas sau chiar o zi-două. Cel mult, o săpătămînă.

Așa cum a fost acea săptămână de foc din Decembrie 1989!

Începută la Timișoara, în 16 Decembrie, și culminând cu 22 Decembrie 1989, a fost o revărsare năvalnică a timpului, stropită cu sânge, stropită cu lacrimi, în care am fost – sunt sigur de asta – împreună: români cu inima, cu gândul și cu fapta!

Atâta cât am fost! Și ce extraordinar a fost?!

Dar, poate, tocmai din pricină că a fost atât de special, momentul acela s-a desenat ca pasagera excepție ce nu face decât să întărească, trist, descurajant, regula.

Iar de atunci, cu regula ne trezim, cu regula de ducem zilele și tot cu regula mergem la culcare. Nu reușim, de treizeci de ani, să ne adunăm, să fim NOI, în așa fel încât să trecem peste nivelul declarativ al lozincilor, al sloganelor de partid ori al urărilor de diverse sărbători.

Nu reușim să fim NOI atunci când e treabă de făcut, când se pune problema să construim, să punem ordine, să împodobim – ca să ne fie frumos și bine!

Mai bine ne luăm lumea în cap, ne ducem slugă la stăpân în cele patru zări, dar nu-i nimic, ne zicem, oarecum înciudați, acolo și slugile sunt plătite „în euro” iar asta înseamnă o șansă în plus la o casă, la o mașină, la o mobilă, la un televizor mai de Doamne – ajută. Vorba vine! Toate astea le găsești de-acum și aici iar „aici” e acasă!

Auzi ce cuvinte: împreună, acasă, țară, popor!?

Și, mai grav decât toate, n-am învățat nici după treizei de ani de șanse cu carul, cuvântul „să facem” ceva împreună, ceva care să ne dea un sens, o menire iar ea să nu fie legată numai de indivizi trecând indiferenți, unul pe lângă celălalt, fără ca măcar să-și dea binețe!

Să facem, în sfârșit, ceva care să ne lege unii de alții, într-o unitate pe care ne-o datorăm încă de când ne-am născut ca popor și fără de care, în fața viitorului, nu avem nici cea mai mică șansă!

În urmă cu treizeci de ani ne-am dăruit libertate – da, asta am făcut atunci! – dar mă tem că, după ce ne-am trezit, n-am știut ce să facem cu ea. Pentru că, în scurtă vreme, am făcut-o țăndări și ne-am năpustit să înhățăm, poate prea însetați, măcar un strop, măcar un ciob.

De atunci, rătăcim cu ochii plânși, cu câte-un ciob de libertate în mână. Iar vântul înghețat al însingurării ne șuieră tot mai tare pe la urechi.

Deșteptarea!

Silviu Rațiu

comentarii

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.