Despre iertare și chipul lui Dumnezeu în noi
– De câteva zile am dezbătut unele aspecte legate de iertare. Acum aș vrea să ne oprim asupra unuia pe care-l consider deopotrivă important și foarte sensibil: știu din Scriptură că Dumnezeu mă iartă pe loc, în clipa în care îmi mărturisesc greșeala și-mi exprim părerea de rău, Cum ar trebui să iert eu pe aproapele meu? La fel de repede? La fel de deplin? Sau pot să aștept până când mă liniștesc?
– Întrebarea ta e firească. Nu ești singurul care are o problemă cu iertarea pe care trebuie s-o acorzi celui ce ți-a greșit. Dar răspunsul Scripturii este limpede: iertarea ta trebuie să semene cu iertarea Lui. Și nu pentru că ai avea tu puterea aceasta, ci pentru că, recunoscându-L ca Domn al vieții tale, ai gustat deja și din harul Lui. Nu uita, iertarea nu este un exercițiu de performanță morală, ci o oglindire a ceea ce ai primit, primidu-L pe Christos.
– Dar Dumnezeu iartă perfect. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu simt durerea, rănile, amintirile. Cum să iert „ca El”?
– A ierta „ca El” nu înseamnă, neapărat, să simți ca El, ci să alegi să acționezi ca El. Dumnezeu nu iartă pentru că nu l-ar durea. Iartă pentru că iubește. Iar tu ești chemat să iubești în același fel: prin decizie lucidă, responsabilă, nu prin emoție. Emoțiile vin mai târziu, dar alegerea trebuie făcută aidoma modului cum o face El!
– Atunci, când trebuie să iert? Când celălalt își recunoaște greșeala? Sau când simt eu că pot?
– Iertarea nu așteaptă emoția. Iertarea așteaptă pocăința celuilalt. În clipa în care el vine spre tine cu regret sincer, Scriptura spune că trebuie să-l ierți. Nu mâine, nu „după ce îți trece”, ci în momentul acela. În ce privește hotărârea de a ierta, nu există „amânarea pronunțării”! Așa cum Dumnezeu te iartă pe tine în clipa în care vii la El, așa o faci și tu.
– Dar dacă mi se pare că e peste puterile mele, că încă mă doare?
– Durerea nu este criteriul iertării. Durerea este criteriul vindecării. Iertarea este un act de voință; vindecarea este un proces. Poți ierta astăzi, chiar dacă, poate, rana se va închide abia mâine.
– Și cum să iert? Pot s-o fac așa, cu jumătate de inimă? Cu rezerve? Pot zice că-l iert dar nu-l uit?…
– Nu. Iertarea adevărată este deplină, pentru că așa ne iartă Dumnezeu. Nu păstrezi „dosarul deschis”, nu ții socoteala răului – nu-i deschizi un cazier -, nu folosești greșeala ca armă. Iertarea nu înseamnă că uiți, ci că nu mai folosești amintirea ca judecată.
– Dar dacă îl iert pur și simplu, nu înseamnă că aprob ce a făcut?
– Nu. Iertarea nu este aprobare. Nu uita, el a venit la tine și a recunoscut că a greșit! Este renunțare la răzbunare, la dreptul de a pedepsi. Este alegerea de a nu lăsa răul să se acutizeze, să aibă ultimul cuvânt.
– Dumnezeu iartă tot. Eu pot ierta tot?
– Da, poți. Pentru că iertarea nu vine din puterea ta, ci din harul Lui. Dumnezeu nu te pune să dai ceea ce nu ai primit. El îți cere să ierți „cum te-a iertat El” – adică deplin, nu pe bucăți, nu condiționat, nu provizoriu.
În viață am auzit de „grațieri condiționate”… Adică de iertări de pedeapsă condiționate. Să fie așa și cu iertarea pe care o accord eu greșitului meu?
În nici un caz. Dumnezeu nu ne iartă condiționat atunci când ne primește alături de El. Adu-ți aminte de pilda fiului rătăcitor și vei înțelege.
– Dar consecințele? Rămân.
– Da, uneori rămân. Dar consecințele nu sunt lipsă de iertare. Sunt realitatea lumii căzute. Iertarea ridică vina; vindecarea ridică durerea; timpul ridică urmările. Fiecare își are locul lui. Apoi, mai e ceva: iertarea trebuie să te ajute să te maturizezi, să devii mai responsabil în relațiile cu semenii. Tocmai pentru ca, prin înțelepciune, în viitor, să poți evita răul, rana.
– Ascultă, în fond, pentru ce iert? De ce să fac eu primul pas? De ce să renunț la dreptatea mea?
– Pentru că iertarea nu este doar pentru celălalt. Este și pentru tine. Mai ales pentru tine, pentru mărturia ta! Nu uita, pe lângă că vindecă relația, iertarea mai vindecă și inima ta, oprește circulația răului, și fapt esential, te face asemenea lui Hristos.
– Deci iertarea nu este doar sfârșitul conflictului. Este și începutul vindecării?
– Exact. Iertarea este cheia care deschide ușa. Reconcilierea este drumul care urmează. Dar fără cheie, drumul nu se poate face.
– Și dacă nu pot ierta? Dacă nu simt că ar trebui s-o fac?
– Atunci cere puterea s-o poți face. Iertarea nu este un act solitar. Nu ești chemat să o faci singur. Dumnezeu nu îți cere să fii supraom, să faci lucruri peste puterile tale. El ne asigură că rămâne mereu cu noi, în orice împrejurare.
– Deci nu merg singur spre cel ce m-a rănit?
– Nu. Dacă Îl chemi, El merge cu tine. Și atunci iertarea nu mai este povară, ci har. Nu mai este o obligație, ci o eliberare. Nu mai este o rană, ci începutul vindecării.
– Cu alte cuvinte, iertarea nu este o performanță, ci o asemănare. Nu este o dovadă de slăbiciune, ci un semn al puterii. Nu este, în nici un caz, o pierdere, ci mai degrabă o victorie. Și, nu uita niciodată, nu este un drum pe care îl fac singur.
– Da. Cred că pot spune că iertarea este locul unde chipul lui Dumnezeu din tine se vede cel mai limpede. Și locul unde harul Lui lucrează cel mai adânc. Iar dacă vei merge pe drumul acesta, nu numai că nu vei merge niciodată singur dar poți să fii sigur că vei avea întotdeauna izbândă…
Silviu RAȚIU
