Isaia 39:8 – despre Ezechia și despre noi
– Am citit Isaia 39:8 și nu știu… ceva nu se leagă. Cum ar trebui să înțeleg reacția lui Ezechia?
– E normal să te oprești la versetul ăla. E unul dintre acele momente în care Scriptura parcă te bate pe umăr și zice: „Stai puțin, mai citește o dată.” Isaia îi spune regelui că tot ce are va ajunge în Babilon, iar unii dintre urmașii lui vor fi duși robi. Și Ezechia răspunde cu o liniște aproape… suspectă: „Cuvântul Domnului e bun.” Apoi adaugă: „Va fi pace în timpul vieții mele.”
– Exact. Parcă e prea împăcat cu ideea. Prea liniștit.
– Da, și aici apar două feluri de a-l privi. Unii spun: „Ce smerit e, acceptă voia lui Dumnezeu fără să comenteze.” Alții spun: „Stai puțin, omul e cam egoist… îi convine că nu-l afectează direct.” Și adevărul e că ambele perspective au ceva în ele. Până la urmă, Ezechia e un om cu luminile și umbrele lui.
– Bun, dar să fie vorba aici de o memorie selectivă? Sau, mai degrabă, de un caracter fragil?
– Eu zic că e vorba, mai degrabă, de un fel de fragilitate selectivă… și nu neapărat în sens răutăcios. Gândește-te: cu un capitol înainte, când viața lui era în pericol, Ezechia plânge, se roagă, se zbate, caută mila lui Dumnezeu. E foarte prezent, foarte implicat. Iar acum, când Isaia îi spune că poporul va avea de suferit, parcă se stinge. Nu mai are aceeași energie. Nu mai luptă. E ca și cum ar zice: „Dacă eu sunt bine acum, n-am energie să mă mai gândesc și la ce vine după mine.”
– Sună foarte… firesc.
– Exact. Asta e frumusețea Scripturii: nu ne arată eroi de carton. Ezechia e un rege bun, dar nu perfect. Are momente de mândrie, momente de neatenție, momente în care vede doar jumătate din realitate. Și asta îl face credibil. Apropiat.
– Desigur. Dar, ca să nu ne pierdem în teorii, spune-mi: episodul acesta are, oare, valoare pentru zilele noastre? Iar dacă da, cum îl transpunem în viața noastră?
– Surprinzător de simplu. Uite câteva situații în care semănăm cu Ezechia: avem o problemă personală, ne rugăm cu foc; dar când are altcineva o problemă, ne rugăm… dacă ne amintim.
– Mă tem că ai dreptate…
– Stai să vezi: când ne doare pe noi, cerem ajutor, implorăm; când doare pe altul, spunem „hai, lasă, o să fie bine”. Dacă e vorba de confortul nostru, suntem foarte atenți, foarte sensibili; dar dacă vine vorba de situații care îi includ și pe cei din jur, ne pierdem interesul.
– Un fel de: „De tine mi-e milă, dar de mine mi se rupe inima…”
– Exact. Și când ne merge bine, e în regulă, dar nu știu cum se face că uităm că alții depind de deciziile noastre.
– Și că și ei s-ar bucura să le meargă bine.
– Da. Și vezi, așa ne dăm seama că Ezechia nu ne este prezentat doar ca să-l judecăm. Te uiți la el și te trezești că te vezi ca într-o oglindă.
– Deci textul nu e doar despre el. E și despre noi.
– Da. Și mai e ceva: relația autentică cu Dumnezeu nu înseamnă doar „să fiu eu bine cu El”. Înseamnă să mă gândesc și la ceilalți…
– La cei pe care ar trebui să-i iubesc măcar cât mă iubesc pe mine însumi.
– Exact. La copiii mei, la comunitatea în care – nu întâmplător – am fost așezat. Să-mi pese de ce las în urmă.
– Am putea spune că aici îl vedem pe Ezechia într-un moment în care s-a văzut doar pe sine. A rămas ancorat în prezent și în mica lui zonă de confort.
– Bine, dar eu cred că toți avem astfel de momente. Și nu puține.
– Ai dreptate. Este eterna luptă dintre Spirit și îndărătnica Fire, cea care, deși răstignită, ne dă atâtea bătăi de cap.
– Să știi că dialogul ăsta m-a ajutat să-l descopăr pe Ezechia în toată umanitatea sa și, în felul acesta, să-mi văd mai clar propriile-mi limite.
– Mă gândeam că te-a ajutat să vezi mai clar zonele în care te poți rătăci și unde, fără să fie nevoie să te condamni, poți face ceva ca să te trezești înainte de a fi prea târziu. Să te întrebi: „Pentru ce merită să mă consum mai mult? Pentru binele meu… sau pentru binele celor care depind de mine?”
– Hm… este, fără îndoială, o întrebare care nu te poate lăsa indiferent.
Silviu RAȚIU
