Ziarul electronic al arădenilor

Despre respect – un cuvânt

Să binemeriți respectul.

Nu să-l pretinzi, așa, că-ți vine o idee! Că știi că așa te-ai născut: să fii respectat!

E trist când cei din preajmă nu găsesc – deși ar dori, poate – nici un imbold ca să te respecte.

(Contrar părerii multora, există în fiecare om o pornire tainică care-l îmboldește să arate respect, să ridice pălăria, să dea întâietate și mai știu eu în câte feluri s-o fi putând arăta acest lucru. Ceva ce vine dintr-un adânc ca de ocean adormit; dacă e să știe cineva să pună degetul acolo unde trebuie, numai ce apa aceea întunecată începe să vălurească și ies de acolo, unul câte unul, lucruri neașteptate ce ne fac să arătăm ce am primit de la moși, de-i  zic unii „moștenire genetică”.

Da, și este demonstrat că faptul de a-ți arăta respectul face parte din această moștenire. Chiar și dacă, în ultima vreme, ar parea că genele ce țin de atitudinea asta, vor fi slăbit. Le simți, încă, în gestica, în mimica, în mișcarea aproape involuntară a celor mai mulți, de a întinde mâna, de a rotunji, primii, un salut, din zâmbetul discret cu care se intersectează – în grabă mare – cu cei din jur. Mai e loc de manifestări voluntare ale respectului dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.)

Vreau să aduc vorba de respectul pe care semenii ți-l arată. Pentru că citesc în statura ta morală destule motive pentru face asta.

Adică, așa cum spuneam, să-l binemeriți. Să-l câștigi trecând peste impulsul – atavic, nimic de zis, dar cu-atât mai îndărătnic – de a-l considera un drept natural. Ceva ce ți-ar aparține pentru simplul motiv că te-ai născut.

Trist e atunci când unicul argument pe care-l ai este vârsta: ai trăit o grămada de ani și acum, aproape de capătul drumului, simplul fapt că ai ajuns bătrân ar trebui să însemne că meriți, în mod automat, respectul celorlalți.

„Te uită la părul meu cărunt! La cât sunt de gârbovit, băiete!” – este mesajul multora, așezați pe banca de la stradă pentru că nu mai prea au nimic altceva de făcut. După cum, nici înainte, n-au prea făcut. Nici pentru ei, nici pentru alții.

Părul cărunt e frumos, o podoabă, dar nu ține loc de apreciere, de cinstirea celor care văd în tine pe unul ai cărui pași au lăsat niște urme frumoase, cu o noimă perenă și pe care s-ar cuveni să-i urmezi.

De gârbovit te poți gârbovi, spre o pildă, și din pricină că n-ai știut niciodată să-ți porți spinarea corect. Vreu să zic, dreaptă.

Într-o limbă română pe care, din nefericire, prea puțini o mai vorbesc există o expresie de o frumusețe luminoasă, să poată lămuri cum nu se poate mai bine ce care va să zică e mecanismul al dobândirii respectului: se spune despre cineva că este „vrednic de cinste”.

Învrednicirea asta nu pică din Soare și, cu atât mai puțin, din copac.

Cutare „se învrednicește” să se bucure de cinstea ce i-o acordă comunitatea. Să fie respectat!

E cale lungă, însă, până la învrednicire. La cea dobândită pe bune, vreau să zic.

Asta chiar dacă, într-un secol unde toate au luat viteză, se mai găsesc și pilde de excepție, oameni care-și dobândesc dreptul la respect mai înainte de a-și fi schimbat de prea multe ori „prefixul”. Copii minune, adolescenți strălucitori, tineri rupând gura târgului cu te miri ce izbânzi pentru care nu mai există nici o altă recunoștință decât să-ți ridici pălăria și să zici – dacă inima te lasă – „Ei da, cinste și respect!”.

Ca respectul să fie cu totul desăvârșit, eu cred că e nevoie de ceva mai mult. Îl pot respecta pe savant pentru rezultatul strălucitor al efortului său inovator, pentru cercetarea la capătul căreia a dat o nouă strălucire cine știe cărei laturi a cunoașterii. Și pe artist îl pot cinsti pentru lumina deosebită în care a așezat frumusețea, armonia, culoarea – ca instumentate prin care să ne apropiem cu încă niște pași de desăvârșire.

Dar ce te faci că viața, până la urmă, e o călătorie minunată. O urmare continuă a Desăvârșitului?

A celui care Desăvârșit fiind, a coborât printre noi pentru ca, jertfindu-se, să ne deschidă calea către Desăvârșirea care este El?!

El a așternut calea și pentru cel bogat și pentru cel nevoiaș, și pentru împărat și pentru rob!

Și uite-așa te trezești că cinstirea nu mai ține, până la urmă, nici de rang, nici de vârstă, nici de talent, nici de bogății numărate-n arginți. Fie ei cât de mulți!

Respectul, ține, până la urmă, de fiecare din noi, de cât de mult ne învrednicim de el.

De cât de mult am asudat – sau nu – pentru a ne face demni de el. De cât ne-am bătucit palmele și de cât ne-am zdrelit picioarele în truda zilnică pentru tot ce ne este de trebuință.

Mai mult, de cât de mult ne-am îmblânzit inima pentru a se deschide către celălalt: pentru a-i întinde o mână, la nevoie, pentru a-l îmbrățișa – la bucurie și la plâns -, pentru a-i deschide ușa care duce spre bine, pentru a-l ajuta să se ridice și a-l lăsa să intre înaintea noastră acolo unde este cald și bine….

Pentru felul cum vom fi învățat – și exersat, cotidian – să ne bucurăm atunci când facem binele și încă în așa fel încât să n-așteptăm nimic în schimb. Nici laude, nici premii și nici măcar …respect.

El vine oricum în calea ta.

Numai să știi unde și cum să-l cauți.

Silviu Rațiu

Aprilie, 2018

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.