În ultima vreme, aflați într-o acută criză de inspirație, „șefii” de la Bruxelles invocă cu obstinație textul cu „valorile comune” ale Europei mai cu seamă atunci când e să dea peste nas unor state (Polonia, Ungaria, Austria, Italia, dar, pe ici pe colo, și România) care nu se vor înregimenteze, cu orice preț, în nebunia imigrației.
În regulă!
Dacă e pe-atât, să începem cu aceea că una din componentele esențiale ale setului de valori ce definiesc civilizația europeană a fost, până mai ieri, Democrația după modelul Atenei antice, în numele căreia nimănui nu i se poate impune cu forța ceva ce, în realitate, contravine flagrant unei alte valori cu o greutate specifică mult mai mare, izvorâtă din însuși spiritul fondator al oricărei ființe vii de pe Pământ: libertatea! Sub toate formele ei de agregare și de exprimare.
Libertatea care se definește – sintetic și deloc sofisticat – ca fiind dreptul inalienabil al cuiva de a se bucura de exercițiul netulburat al tuturor atributelor ce țin de personalitatea sa! Fără ca cineva – oricine ar fi – să o poată restrânge, chiar și cu o părere, ca să nu mai vorbim de acte fățișe de agresiune, indiferent de motivația care le declanșează. Nici măcar sub pretextul că vrei să-i faci cuiva un bine, n-o să te poți atinge de dreptul lui de a decide – nesilit de nimeni! – ce să facă și cum să-și trăiască singura viață lăsată de la Dumnezeu.
Cu atât mai mult cu cât acea persoană nu încalcă nici o lege, nici un drept moral sau precept religios.
Solidaritate!
A ajuns argumentul fantoșă pe care, mai nou, birocrații de la Bruxelles l-au scos din joben pentru a-și argumenta deciziile aiuritoare în problema imigrației ilegale.
(Atenție, nu mai e vorba, de mult, de refugiați! E vorba de persoane care vor în Europa pentru că acolo se trăiește mai bine).
Legat de acești oameni, am putea vorbi de solidaritate, nimic de zis. Sunt, și ei, necăjiți, au dreptul – și ei – la o viață mai bună, sigur că da! Dar sunt numai ei în situația aceasta? În Europa să fi fost eradicată complet sărăcia?!
Societatea occidentală s-a ridicat, secole de-a rândul, pe temelia asigurată de împărtășirea și promovarea Cuvântului lui Dumnezeu, în Numele căruia li se poate cere oamenilor să manifeste compasiune, solidaritate. Bazate pe îndemnul christic: iubește-l pe aproapele tău!
Foarte frumos.
Numai că, aceleași personaje care pledează acum pentru solidaritatea întemeiată pe precepte creștine, au refuzat să-și asume creștinismul atunci când, cu niște ani în urmă, s-a pus în discuție adoptarea legii fundamentale a Uniunii Europene cu recunoașterea aportului incontestabil al iudeo-creștinismului la ridicarea Casei Europei!
Atunci, cele mai multe state din Vestul Europei – care strigă azi în gura mare „Solidaritate vrem!” -, au zis că nu e cazul, că nu (mai) au nevoie de Dumnezeu! La ce bun creștinismul?! La ce bună iubirea jertfitoare care înseamnă, nu-i așa, și solidaritate?!
Poți renunța – în parte sau de tot – la propria libertate, numai atunci când, din iubire creștină, ești pregătit să te jertfești pentru semenul tău. Oricine ar fi el și de oriunde ar veni! Nu trebuie să fii doctor în teologie ca să cunoști și să mărturisești lucrul acesta!
Dar, dacă Uniunea Europeană – cei care o conduc! – nu mai are nevoie de Christos, ba, mai mult, prin ceea ce face în mod cotidian se detașează – tot mai mult și mai agresiv – de creștinism, în numele cui ne cer „șefii” de la Bruxelles să fim „solidari”?!
Și că veni vorba, unde au fost campionii de azi ai solidarității la vremea când, sute de milioane de semeni de-ai lor, ducându-și zilele pe pământul aceluiași continent, ce-i drept, nițel mai spre Est (!) -, strigau după ajutor, sufocați de opresiunea comunistă!? Atunci n-a fost cazul de solidaritate!?
Să nu uităm un detaliu esențial: prăbușirea Zidului Berlinului – și în felul acesta, disoluția comunismului în Europa – s-a produs nu prin vreun gest de solidaritate al Vestului ci prin gestul uimitor al unui stat din blocul comunist! Ungaria a fost cea care și-a deschis granițele către Austria, lăsând drum liber celor din Germania „democrată” să poată ajunge în „solidara” Germanie de Vest!
În rest, ne aducem aminte, gesturi și acțiuni solitare, adresând persoane sau grupuri răzlețe și multă gălăgie, propagandă sforăitoare, decenii de iluzii cu care Occidentul i-a amețit pe cei cărora, acum, le cere, pe un ton imperativ, solidaritatea!
Atunci, spuneau capetele luminate din capitalele Occidentului, trebuia să avem răbdare, să fim stoici, și să dăm dovadă de spirit de sacrificiu. Noi, cei lăsați, încă de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, sub cizma sovietelor prin deciziile „solidare” ale unui Churchill și Roosevelt!
Acum, nu, nu mai e timp pentru detaliile „minore” vârâte pe gâtul naivilor din Europa de Est.
Acum e cazul de a impune… solidaritatea. Cu orice preț. Chiar și dacă prețul e mult prea oneros. Chiar și dacă ne – ar „costa” – pe toți, fie că trăim în Vest, bine mersi, sau că ne ducem zilele în Est – mult, mult prea mult!
Chiar așa să fie?!
Silviu Rațiu
