Cu Miron Bodnar nu ne-a fost greu să ne agreăm chiar de la început, aproape instantaneu: am descoperit repede că aveam o pasiune comună (cel puțin): baschetul.
El, procuror șef adjunct, eu – adus, spre bucuria mea pe repede înainte, de la Ineu la Arad, după nici o jumătate de an – stagiar plin de bâlbe, întrebări și speranțe.
(Adevărul e că nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge să lucrez în sistemul „organelor” de justiție. Chiar și repartiția în procuratură am luat-o dintr-un considerent foarte… pământean: exista un post la Ineu, despre care – să nu râdeți – știam că nu e prea departe de Arad – deci naveta era o opțiune – și atât…)
Faptul că l-am avut ca mentor în acea perioadă de început a însemnat o mare ușurare pentru mine. Prin însăși personalitatea lui, Miron degaja o energie care te lua cu ea și te ajuta să depășești bariere decurgând inevitabil din rigorile sistemului impus în anii aceia, aparându-ți în cale – dacă nu-ți erau „așezate” cu grijă „proletară” de diverși binevoitori, fie ei de la „municipiu” (de partid), fie de la „județ”…
Nimic de zis, pentru unul care n-am fost obișnuit până atunci cu disciplina unui program impus sub obligația semnării în condica de prezență la ora 7 fix, și cu ședințe peste ședințe în care, practic, nu se mișca decât aerul, dintr-o parte în cealaltă a încăperii, acomodarea a fost destul de dificilă.
Gândiți-vă, după cinci ani petrecuți într-un Cluj care-și trăia, pe atunci – debordant, flamboiant uneori – anii de crepuscul (așa ni se părea nouă atunci) – m-am trezit confruntat cu lucruri de un concret aproape contondent! Procuratura – chiar și atunci, în anii unui dezgheț greu de imaginat – era, totuși… procuratură, iar cei ce asigurau ca linia partidului să fie respectată o făceau, după cum aveam să o vedem mai târziu, chiar cu exces de zel, chiar cu riscul de a distruge cariere, destine.
Ei bine, în acest univers cel puțin ciudat pentru un proaspăt absolvent, Miron Bodnar a fost – și nu doar pentru mine – o șansă de a mai rămâne, nici nu știu pentru cât timp, în limitele unui normal pe care-l știam mai mult din cărți, din filme.
Miron ne ajuta, atunci, să mai rămânem câteva ore – după semnarea condicii de prezență și ședința matinală de „analiză” – în limitele unui omenesc care nu presupunea decât efortul de a te bucura de o cafea bună și de o țigară (bună!) savurată în tihna biroului lui sau, mai încolo, în atmosfera desuet conspiraționistă a unei mese uitată undeva în penumbra Cofetăriei Libelula.
Cu el, totul părea mai ușor, chiar dacă era să te aventurezi în lumi ce nu prea aveau multe în comun cu lumea reală a acelor ani: muzică, artă, femei frumoase, viața… de după orele de program, baschet (cum spuneam). Da, i-au plăcut și femeile, dar, hai să fim serioși, mai degrabă lor le plăcea de el.
Miron s-a distins printr-o alură atletică armonioasă – ar fi putut oricând să joace în filme la modă în acea vreme, cu juni primi risipind în jurul lor un parfum amintind de cavaleri în armuri și de trubaduri mereu îndrăgostiți…
Da, Miron le avea pe toate și le-a știut cultiva cu eleganță și dezinvoltură – lucruri care, pe vremea aceea, greu le găseai în spațiul mioritic. Poate în filmele care-l promovau cu obstinație pe Florin Piersic, dar, uite, Miron știa să ceva ce în filme nu prea găseai: el știa – și a știut până la capăt – să fie absolut natural. Fără efort.
Apoi, s-a întâmplat că niște minți „luminate” au considerat că în Procuratura arădeană trebuie făcută un pic de curățenie și uite-așa, a venit o adevărată epurare făcută în numele „eticii și moralei comuniste”. Au plecat atunci – de fapt au fost izgoniți – o serie de oameni valoroși, inclusiv Miron, fără vreo explicație oficială rezonabilă.
E nevoie să menționez că, pe vremea aceea, de ajungeai să „pleci” din Procuratură, drumul către o carieră rezonabilă îți era barat fără nici o reținere.
Da, poți pleca, dar numai ca jurisconsult la vreun „CEAPEU”, undeva, într-un fund de țară. Nu-i vorbă că și oamenii aceia ar fi avut nevoie de cineva care să-i ajute în hățișurile unei legislații în continuă transformare, fără orizont și fără finalitate, dar, vezi bine, cum să faci tu navetă până în capătul județului…?)
Ei bine, dacă-mi aduc aminte bine, Miron a făcut-o și pe asta, dar nu pentru multă vreme și nu la capătul lumii… Apoi, a devenit destul de repede membru al Baroului, iar lucrul acesta, de ce să n-o spunem, a fost în avantajul ambelor părți.
În perioada aceasta am ajuns să jucăm și baschet împreună. Formaserăm – alături de mai mulți pasionați – o trupă gălăgioasă și plină de entuziasm – riscul obezității poate face minuni… – profitând, mai întâi, de ospitalitatea celui care a fost minunatul profesor Boancă, de la școala de pe Oituz, iar mai apoi, după o trecere consistentă pe la sala de sport de la „Moise Nicoară“, la Liceul Pedagogic. Peste tot am reușit să ne menținem buna dispoziție – chiar și atunci când trebuia să ne mulțumim cu dușuri cu apă rece și cu raționalizarea curentului electric – și, mai ales, pofta de bere bună, la finalul fiecărei sesiuni pe terasa hotelului „Parc”. Miron s-a dovedit un jucător inteligent și altruist, alături de care îți făcea plăcere să joci.
Ar fi putut să facă față – zic și eu, așa – chiar și pe marile platouri de filmare de oriunde. A avut un șarm de prinț din Levant, o voce caldă de bariton și o alură în care se împletea demnitatea cu eleganța. Nu putea trece neobservat, indiferent pe unde s-ar fi aflat.
Pledoariile lui ar fi intrat în orice antologie, dacă așa ceva ar fi constituit un obiect de preocupare la vremea aceea. Apoi, a venit schimbarea regimului, cine să mai aibă timp de așa ceva?
Aș mai zice că Miron Bodnar a fost – hm, cum poate suna de ciudat acest „a fost” în cazul cuiva care, nici astăzi n-ar fi prea bătrân – unul dintre ultimii cavaleri ai barei din câți am avut ocazia să cunosc. Adversar redutabil, dar și un gentleman desăvârșit, având acea artă superioară de a accepta că, uneori, nu s-a aflat pe partea câștigătoare a barei. I-a fost dat ca și în asemenea situații să scoată dintr-un buzunar ascuns al hainei acea doză de eleganță care face diferența între un adevărat slujitor al Zeiței cu ochii legați și orice alt purtător de robă rătăcit prin sala pașilor pierduți.
Cred că ar fi trebuit să scriu mai devreme despre Miron Bodnar.
Dar dacă n-am făcut-o, puteți fi siguri, nu înseamnă că el și-ar fi pierdut ceva din prețuirea pe care i-o port.
Un gentleman, un profesionist, un om.
Să fie mult, să fie puțin, cine să mai știe?
Silviu RAȚIU
