Există oameni care iartă fără niciun fel de dificultate. Sufletul lor este astfel construit încât iertarea nu le solicită un sacrificiu de sine, o luptă lăuntrică sau vreo suferință.
Așa sunt ei, iertători de felul lor! Și totuși, chiar și pentru acest gen de oameni, împlinirea învățăturii biblice devine dificilă, dacă nu chiar imposibilă.
Nefiind un „iertător” din fire, dar interesat de respectarea normelor, Petru îl întreabă pe Domnul Isus, ca un fel de contabil, de câte ori trebuie să-și ierte fratele care păcătuiește față de el, sugerând temător: „Până la șapte ori?”. Adică, dacă fratele meu îmi greșește de o sută de ori, e suficient dacă îl iert de șapte ori? Răspunsul Domnului Isus, metaforic, este că trebuie să-ți ierți fratele indiferent de câte ori greșește față de tine.
Revenind la zilele noastre și încercând să ne revenim după răspunsul năucitor primit de Petru, cred că e limpede pentru oricine că dacă fratele meu îmi dă în cap de șaptezeci de ori câte șapte pe zi, trebuie să fiu cel puțin idiot să îl iert de fiecare dată. Poate că aș putea să iert șaptezeci de frați câte șapte, adică 490 de frați care mi-ar da fiecare câte o bâtă în cap, deși sunt sigur că, și așa stând lucrurile, ar fi oarecum neplăcut, având, în plus, serioase motive să cred că se derulează vreun complot. Dar să-l iert pe același frate care mă pleznește în cap de 490 de ori pe zi? Oare chiar aceasta să fie învățătura biblică?
Evident, răspunsul este un NU categoric! Sunt convins că, așa cum spunea Steinhardt, Domnul Isus nu ne-a cerut niciodată să fim proști! Deși dificil, cred că ai putea să-ți ierți fratele care îți greșește neintenționat de mai multe ori. Ai putea să îl ierți de multe ori chiar când îți face rău intenționat, mai ales dacă ești iertător din fire. Dar cred că, făcând lucrul acesta, nu îți faci bine nici ție, și nici fratelui tău, care, nici nu știu cum să îl cataloghez, continuă să-ți greșească, iertat fiind, și bazându-se pe lipsa ta de reacție. Cel mai ades, îți poți ierta aproapele care îți face rău sub formă repetată doar părăsindu-l.
Citirea ad literam a Bibliei este deseori păguboasă. În esență, Domnul Isus ne învață că trebuie să fim mereu iertători cu cei care GREȘESC față de noi, nu cu cei care, prin lovituri repetate, INTENȚIONATE, au toate șansele să ne facă viața praf și pulbere. Am toate motivele să mă îndoiesc din toată inima că Biblia mă învață să îl iert, de pildă, pe criminalul sadic care mă otrăvește sistematic, zi de zi, pentru a mă ucide. Cine citește Biblia cu atenție, în spiritul ei, va observa că ea ne învață să ne ferim și să ne separăm de cei răi. Greșeala repetată poate fi iertată, dar răul repetat făcut intenționat trebuie tratat diferit.
Ar mai fi multe de scris despre iertare și poate am să revin asupra acestui subiect. Acum însă, aș privi lucrurile și dintr-un alt unghi. Care e problema cu „fratele” care pare că nu are altă ocupație decât să păcătuiască față de tine? Cu el cum rămâne? De ce se comportă în continuare ca și când nu ar fi făcut niciun rău față de tine, de ce profită de iertarea repetată a ta, de ce se îmbufnează când îi atragi atenția că a greșit, considerându-se nedreptățit?
Eu cred că aici e cheia problemei! Și cine citește cu atenție Biblia va afla că iertarea implică și altceva: căința!
Dacă fratele care ți-a greșit ar conștientiza greșeala făcută, dacă cel care ți-a făcut rău intenționat ar recunoaște și s-ar căi sincer, chiar dacă nu ar mai putea repara nimic din răul făcut, dacă ar tânji după iertare ca după aer, dacă nu ar mai avea somn până când nu s-ar ști iertat, atunci da, tu care ești învățat că trebuie să ierți, ai simți regretele și căința fratelui tău și, cu siguranță, l-ai ierta. Pur și simplu! Capacitatea mea de a ierta depinde de nevoia celui vinovat de a se ști iertat.
Personal însă, eu nu am văzut oameni care să nu poată dormi din cauză că nu sunt iertați. Dimpotrivă, am văzut mulți oameni iertați, care continuă să facă rău, și care dorm liniștiți.
Eugen BLAJ
