Ziarul electronic al arădenilor

Cine câștigă?

Nu este nimic surprinzător în faptul că ecourile Revoluției se estompează tot mai mult, an după an. Fiecare Decembrie aducea până acum tot felul de emisiuni TV dedicate acelor zile eroice și haotice, emisiuni în care mulți politicieni se înghesuiau peste revoluționari, după principiul spuzei și al turtei.

Anul care s-a încheiat a adus un decembrie șters, palid și aproape neinteresat de tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Într-un fel e firesc, pentru că, nu-i așa, „și uitarea e scrisă-n legile omenești”! Dar nu e corect!

Și dacă ar fi doar scăzuta lipsă de interes, ar fi deja destul, dar, din păcate, lipsa de interes se amestecă malign cu nostalgia vremurilor ireversibile. Dacă la nivel macro-economic, trecerea de la comunism la capitalism s-a făcut deja, prost, brutal, haotic și clientelar, la nivelul individului trecerea este încă în curs.

Mulți dintre noi au fost și sunt oripilați de modul în care a fost distrusă întreaga noastră economie, cum s-au vândut pe nimic întreprinderi care puteau fi restructurate, cum ne-am aservit treptat Vestului, cum am ajuns codașa Europei și cum ni se spulberă toate visele frumoase pe care le-am avut atunci când strigam după libertate.

După cum veți vedea, cazul României nu este singular. Atâta doar că România nu vrea să-și ridice capul nici acum, în al doisprezecelea ceas. „Deșteaptă-te române” pare golit de conținut, mesajul lui reverberat nici măcar nu ajunge la urechile cui ar trebui să ajungă. Dar, din păcate pentru toată lumea, nu numai noi avem hoții, impostorii, lichelele, incompetenții și vânduții noștri!

Întâlnirea dintre Honecker și Gorbaciov din 1989, înainte de căderea Zidului, a avut o parte ascunsă pe care nu mulți o știu. La vremea respectivă, Uniunea Sovietică era într-o criză financiară care ducea cu siguranță la faliment statal. Pe de altă parte, pierzându-și aliații și piețele de desfacere, RDG-ul, asemeni României post-decembriste, nu mai vindea nimic, fiind doar o chestiune de timp până când s-ar fi petrecut colapsul.

În atari condiții, RFG-ul lui Honecker împrumută necondiționat URSS-ul lui Gorbaciov cu imensa sumă de 15 miliarde de mărci, ministrul de finanțe de atunci, Theo Weigel, declarând că știe sigur că nu va mai vedea niciodată banii respectivi. În compensație, Honecker obține garanția unificării Germaniei. Gorbaciov s-a gândit, desigur, că decât să aibă un prieten falit – RDG și un dușman puternic – RFG, mai bine să aibă un aliat mare, Germania unită. Aceasta a fost înțelegerea care a precedat căderii Zidului.

Asemeni românilor, cei mai mulți est-germani au fost răpuși de extaz, dacă pot să spun așa. Spun „cei mai mulți”, pentru că au fost în acele zile demonstrații mari contra unificării, cu participarea a zeci de mii de oameni care spuneau limpede că nu vor capitalism, că nu vor ca întreaga lor trudă de a clădi o țară socialistă să se ducă la gunoiul istoriei și că nici nu au intenția de a deveni sclavii Vestului. În vâltoarea euforiei, această minoritate nu a prea fost băgată în seamă. Trecătorii de rând care îi vedeau demonstrând se minunau, reacționând visceral: „Pe ăștia au uitat să îi gazeze!”, sau „Trebuie puși toți la zid și împușcați!”.

La începutul anului 1990 s-a înființat holding-ul „Treuhand”, care avea rolul de lichidator financiar al RDG-ului, cu tot ceea ce implica acest proces, de la restructurare la privatizare sau vânzare a activelor țării. O sarcină uriașă, pe care și-a asumat-o cel mai de vază om de afaceri vest-german, Detlev Rohwedder.

Cum era de așteptat, omul și-a văzut de treabă, părăsindu-și munca de o viață pentru a se dedica redresării RDG. Doar că, văzându-și el de treabă, a remarcat, evident, productivitatea extrem de scăzută și ineficiența întregii economii. În mod firesc, au urmat restructurările de rigoare. Sute de mii de est-germani și-au pierdut slujbele de o viață, ajungând șomeri, cu un ajutor social insuficient.

Pe de altă parte, un alt fenomen scabros a fost marea înghesuială a oamenilor de afaceri din RFG, care făceau efectiv coadă la agenția Treuhand, în încercarea de a cumpăra la prețuri derizorii întreprinderi gata utilate.

Firesc, nemulțumirile sociale s-au amplificat. „Înainte aveam o slujbă, aveam unde locui, acum nu mai avem siguranța zilei de mâine”, spuneau oamenii indignați. Din nefericire, în luna aprilie a anului 1991, Rohwedder a fost asasinat. Nici până în ziua de astăzi nu se știe cine a avut pregătirea necesară pentru a executa trei focuri cu precizie milimetrică de la o distanță de mai bine de 60 de metri, seara, în condiții precare de vizibilitate, împușcându-l mortal și rănindu-i soția, aflați amândoi în biroul lui Rohwedder.

Cercetările au mers pe trei variante și, cum nu se știu făptașii, vă las pe dumneavoastră să alegeți varianta cea mai plauzibilă.

În primul rând, s-a presupus că era vorba despre Facțiunea Armata Roșie – RAF, o organizație terororistă de sorginte comunistă care mai avea la activ atentate soldate cu morți. Desigur, era cea mai la îndemână variantă, atâta doar că mulți s-au îndoit, mai ales pentru că, aflați la a treia generație în declin, cei din RAF nu prea aveau nici capacitatea, nici pregătirea militară pentru așa ceva.

Alții au înclinat a crede că autorii sunt foștii membri ai STASI care după unificare au căzut în dizgrație, ajungând, cei mai mulți, la periferia societății, trăgându-și traiul de la o zi la alta. Nemulțumirea lor era extrem de mare, mulți dintre ei considerându-se nedreptățiți și aruncați la groapa de gunoi a societății, după o viață de muncă în slujba țării socialiste. Ofițeri de rang înalt au fost pur și simplu destituiți, devenind șomeri.

Ei bine, ei aveau și armele necesare, și pregătirea militară, și experiența câștigată în timp. Spre deosebire de România, în fosta RDG securiștii nu au fost ajutați de un Ion Iliescu să se infiltreze politic și nici să acumuleze averi uriașe în timp record. Aveau deci și un mobil extrem de clar.

A treia variantă a mers pe ideea că oameni politici din fosta RFG au comandat asasinatul, din dorința de a potoli masele care amenințau tot mai vehement și din teama de a nu asista la o altă revoluție, inducând în populație teama de comuniștii care, nu-i așa, iată ce fac!

Trebuie menționat faptul că mulți dintre oamenii de afaceri vest germani erau foști naziști de frunte (sau urmașii acestora), care, la finele războiului, au preferat să se predea aliaților occidentali, în speță Statele Unite, fugind de mânia rușilor. Occidentalii, în spiritul lor pragmatic până la cinism, or i-au folosit pentru interese proprii, or i-au lăsat să-și investească averile dobândite sub Hitler, marjând pe ideea că numai ei vor fi în stare să reclădească Germania postbelică aflată în ruine.

Până în ziua de astăzi, americanii se mândresc cu programul lor spațial, de exemplu, făcându-se că uită că succesul lor se datorează în proporție covârșitoare savanților naziști primiți în America cu brațele deschise, cum ar fi herr Von Braun și ceata lui.

În final, în afară de faptul că demonstrațiile s-au potolit ca prin farmec, asasinatul s-a dovedit absolut inutil. Peste nouăzeci la sută din întreprinderile est-germane au ajuns pe mâna afaceriștilor vest-germani, fosta RDG rămânând doar cu șase la sută din active.

Concluzia pe care sunt nevoit să o trag este că singurul câștigător în această ecuație a fost statul german occidental. Est germanii se întrebau pe bună dreptate: „Ei sunt frații și surorile noastre?”. Dar, cu toate dezamăgirile și suferințele est-germanilor, trebuie spus că fosta RDG arată astăzi infinit mai bine decât România!

Ei bine, gândiți-vă acum la politicile Uniunii Europene și la cine iese în permanență câștigător.

Mai demult, definiția fotbalului era cam așa: „Un joc cu mingea în timpul căruia douăzeci de jucători aleargă ca nebunii pe teren și la sfârșit Germania câștigă!

Eugen Blaj

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.