„Ca unul care am avut, de multe ori, bucuria să mă relaționez cu domnul Ieran, aș vrea să spun doar atât: domnul Ieran nu a făcut parte din cei care-și «zic» arădeni! Domnul Ieran a fost unul care A FĂCUT, A TRĂIT ca un arădean. Pentru că Aradul prin asta s-a distins în decursul anilor, de când a luat ființă: a avut parte de oameni care AU FĂCUT și nu doar au zis, care AU TRĂIT nu numai «în» oraș ci PENTRU oraș. Avem modele în față. Ce ar fi să nu ne mai mulțumim doar să ne «zicem» arădeni ci să și FIM, să și TRĂIM ca niște adevărați arădeni. Ca încheiere doar atât: mulțumesc Nicu Ieran!”
Am postat aceste gânduri ca un comentariu la un articol apărut în publicația locală în format digital „Special Arad”. Am scris, atunci, așa cum mi-a venit, impulsiv aș zice, încercând să îmi stăpânesc tristețea, dar și o pornire lăuntrică: domnul Notaros – autorul acelui articol – a pus, cu măiestrie, degetul pe o rană care, cel puțin pe mine, mă doare.
Și încă tare de tot!
M-am născut în Arad, am copilărit, am crescut „mare”, m-am întors, după facultate, tot aici. Am continuat să-i declar dragoste „orașului de pe Mureș”, am mai încercat să și fac câte ceva pentru a-l vedea (tot) mai frumos, mai elegant, mai civilizat, mai… ca o mica Vienă!…
Nu știu dacă Nicu Ieran a fost „arădean” neaoș. Nu m-a interesat acest detaliu al biografiei acestui personaj devenit iconic în peisajul Aradului post revoluționar.
Și, dacă mă gândesc bine, nici el n-a bătut (prea multă) modedă pe acest amănunt. Nu s-a revendicat, cum s-ar zice, ca „patriot local, așa cum se ivesc atâția, mai cu seamă în preajma unor momente de tensiuni, cum ar fi alegerile locale, parlamentare și altele asemenea, sau la diverse ceremonii. Unul dintre detaliile esențiale care definesc arădeanul autentic din totdeauna, este și acesta: n-ai să-l auzi bătându-se cu pumnul în piept, nici clamându-și zgomotos apartenența!
De când mă știu, m-am obișnuit cu aceea că arădenii tac și fac. Cât despre laude, sunt binevenite și alea, dar, la o adică, pot și lipsi.
Așa mi-l voi aduce aminte și pe domnul Nicu Ieran!
Pe cât a fost de zgomotos în acțiunile sale, pe cât impunea un ritm amețitor în ceea ce făcea, acolo unde făcea, pe atât l-am descoperit de dezinteresat de laude, de aplauze. Nu știu să fi cerut să i se acorde titlu de cetățean de onoare. Onoarea lui au fost, paradoxal, faptele lui.
Apoi, la un moment dat, a apărut la cabinetul meu și mi-a cerut să-l ajut. Avea o problemă care s-a dovedit a fi nu numai reală, dar și grozav de umană. I-a fost pusă în balanță calitatea pur umană de tată, i-a fost atinsă una din cele mai sensibile corzi ale sufletului și, dintr-odată, Nicu Ieran a devenit, în ochii mei, un om pe cât de vulnerabil, pe atât de cald, capabil să reverse peste cei din jurul lui o umanitate simplă, directă și fără compromisuri.
N-a fost un caz ușor și asta pentru motivul că Nicu Ieran a rămas, totuși, Nicu Ieran. Cum să-i explici lui că într-o sală de judecată nu el este cel care dă tonul și că în fața zeiței cu ochii legați nu prea ai cum să adopți tonul din Piața Primăriei, fără riscul de a fi invitat la… plimbare.
După câte îmi aduc aminte, a avut și atunci, un moment „al său”. Doar că atunci și-a pledat cauza cum nimeni altcineva nu ar fi știut să o facă și mi-am dat seama de ce m-am simțit jutificat atribuindu-i statutul de „domn”.
M-am mai întâlnit, după aceea, de multe ori cu el. Cu el și cu fetița lui. O legătură în care n-a fost loc – cel puțin așa mi-a rămas în minte imaginea celor doi – de nici un compromise, ci doar de dragoste. O legătură în care Nicu Ieran și-a dezvăluit – dacă mai era nevoie – uriașa disponibilitate de a dărui.
Și de a se dărui.
Ce altceva au însemnat cavalcadele, demonstrațiile lui de elocință „maidaneză”, dar care ascundeau, de atâtea ori, adevăruri dureroase pe care noi, ăștialalți, nu aveam curajul – sau voința – să le spunem așa cum o făcea el: răspicat, contondent, chiar și fără perdea.
Luat în răspăr, persiflat, bruftuluit și chiar bumbăcit de-a binelea în numele „ordinii publice”, el a făcut, de atâtea ori, lucruri pe care, noi, le gândeam doar, dar ne era, ori teamă ori, vezi bine, jenă să le facem.
A protestat, a demonstrat, a provocat agitație, s-a zbătut, atunci când toți ceilalți dormitau ori preferau să se tragă pe lângă pereți. Iar atunci când el o lua pe coajă, câți n-au fost cei care și-au zis, în barbă, „Lasă că și-a căutat-o cu lumânarea”?!
Numai că, prin ceea ce făcea, domnul Nicu Ieran dădea glas, de fapt, nemulțumirilor noastre mocnite, ieșea în față ca să primească, primul, șocul și să-l amortizeze.
Aș putea să spun că domnul Ieran a fost o mostră de conștiință trează într-o vreme când ceilalți au început să se lase amăgiți de iluzia lui „hai, că o să fie și mai bine!”. sau „numai mai rău să nu fie”.
Desigur, nu tot ceea ce a intreprins el a fost desprins din manualele de conduită civilizată. N-a umblat numai în pantofi de lac, cu joben și cu baston. A mai sărit pârleazul, a mai forțat nota, primindu-și corecțiile cu stoicism.
Dar, lucru esential, a rămas consecvent unor principii – corecte în esență și chiar dezirabile – a avut atitudine, a rămas viu.
Cu asta aș vrea să rămânem acum, la despărțirea de el: domnul Nicu Ieran – așa cum l-am știut cu toții, chiar dacă nu l-am descifrat pe de-a-ntregul – își va fi meritat cu prisosință statutul de om al cetății. Căruia nu numai că-i pasă, dar se și manifestă ca atare. Conștient că mai poate și greși, dar preocupat, înainte de toate, de binele comun.
Poate suna exagerat, dar am credința că Aradul are nevoie, acum și în perspectivă, de astfel de cetățeni: care nu doar vorbesc, ci care fac ceva pentru comunitate. Oameni care să fie „arădeni”, atât în spirit, cât, mai ales, în faptă!
Silviu RAȚIU
