În anul 2011, în plină Adunare Parlamentară a Consiliului Europei, parlamentarul rus Iuri Solonin îl întreabă pe președintele Băsescu, încercând să fie sarcastic: „Este corectă evaluarea experților conform căreia politica României are ca scop anexarea Moldovei și formarea României Mari?”.
Cu râsul său caracteristic, președintele Băsescu îi dă o bine meritată replică, în urma căreia tovarășul Iuri ar fi trebuit să se ascundă pe undeva prin Siberia: „Vă rog să notați, domnule parlamentar, că România nu are niciun fel de experiență în anexarea altor state”. Parlamentarul rus tace mâlc, în timp ce din sală se aud câteva râsete.
Astăzi, după mai bine de zece ani, respectivul parlamentar mai primește o palmă, de la propriul său președinte care invadează în mod criminal Ucraina.
Privind în istorie, nu mai mult decât la cel de Al Doilea Război Mondial, veleitățile expansioniste ale rușilor sunt mai mult decât evidente, ele căpătând forme extrem de directe și brutale, dar și sofisticate, inteligente și perverse.
După invadarea mârșavă a Poloniei, în bună înțelegere cu Hitler, când Fuhrer-ul s-a întors previzibil împotriva lui, Stalin a dus un eroic război de apărare. Nu mai puțin de 27 de milioane de sovietici și-au jertfit viața pe frontul anti-hitlerist, contribuind esențial la înfrângerea himericului Reich milenar.
A fost într-adevăr un război de apărare, în timpul căruia Stalin nu a ezitat să trimită la moarte milioane de sovietici, jonglând cu viețile lor după bunul plac, ucigându-i chiar cu bună știință, sau lăsându-i pur și simplu să moară de frig și de foame. Se estimează că cel puțin o treime din totalul celor morți au fost victimele lui Stalin și nu ale Wehrmacht-ului.
Numai mutarea uzinelor sovietice în estul munților Urali, în Asia Centrală, a costat milioane de morți, fără a-i mai pune la socoteală pe civilii care au rămas în urmă, muritori de foame, pentru a fi măcelăriți apoi de macabrele „einsatzengruppen”.
Stalin a dat însă dovadă de o istețime aparte, transformând acest crunt tăzboi de apărare într-unul de expansiune. La sfârșitul războiului, în timp ce Churchill era debarcat din funcția de prim-ministru, ca mulțumire pentru servicile aduse Angliei, în timp ce Statele Unite se retrăgeau în propria societate care a prosperat în timpul războiului, când Elveția, doldora de aurul nazist revenea la viața normală foarte puțin afectată și când celelalte țări reveneau în propriile hotare pentru a-și linge rănile, Imperiul Sovietic era deja format.
Pentru orice istoric cu scaun la cap, este limpede că cel mai mare câștigător al celui de al doilea război mondial a fost Stalin, care a avut abilitatea de a transforma apărarea și războiul de eliberare într-o invazie în toată regula.
Ce i-a mânat în luptă pe toți militarii sovietici implicați în războiul de apărare și de eliberare a Europei? Patriotismul? Simțul civic? Dragostea de pace? Nicidecum!
În primul rând, a fost vorba despre frică! Nu este o rușine să-ți fie frică, mai ales dacă ai și de ce! Din frică, oamenii sunt capabili de fapte pline de eroism autentic. Stalin nu a ascuns niciodată ororile pe care le făceau naziștii pe teritoriul sovietic, dimpotrivă, a încercat mai mereu să le amplifice și să le prezinte soldaților și civililor pentru a le arăta ce îi paște în caz de pierdere a războiului. Frica de moarte, frica de a pierde totul, frica de a cădea prizonier sau de a-ți vedea familia ucisă cu bestialitate, toate aceste spaime îndreptățite i-au făcut pe ruși eroi.
După ce s-a trecut la eliberarea țărilor ocupate de naziști, ura feroce a lăsat loc fricii. Toți criminalii naziști, de la soldați la ofițeri, inclusiv civilii, bărbați, femei sau copii, trebuiau să plătească scump pentru răul comis, pentru teroarea pe care au semănat-o și pentru frica trăită atâta amar de vreme. Este arhicunoscut modul în care eroica Armată Roșie a procedat pe teritoriul țărilor eliberate, așa că nu voi insista.
Fără a mai ține cont și de gradul accentuat de lipsă de educație, acești bravi ostași veniți dintr-un alt timp, de prin sate uitate de lume în care ceasul încă nu apăruse, au murit sau au supraviețui ca eroi, fiind mânați, pe tot parcursul războiului, de frică și de ură. Departe de mine gândul de a le contesta eroismul, și nici imensul aport pe care l-au adus la victoria împotriva lui Hitler. Ceea ce vreau să spun este că în spatele eroismului incontestabil, stau sentimente nu tocmai înălțătoare, dar care au contribuit din plin la vitejia și la sacrificiul de care sovieticii au dat dovadă. Frica și ura!
Ce se întâmplă astăzi în Ucraina? Ce îi mână azi în luptă pe militarii ruși care invadează o țară europeană suverană? Frica în fața unor invadatori diabolici este exclusă, evident! Nici ura nu mai e plauzibilă, pentru că, într-un fel, rușii sunt frați cu ucrainienii. Sunt oare soldații doar niște „copii debusolați”, cum spunea Zelenski? Cu siguranță, răspunsul este afirmativ.
Soldatul de rând nu are absolut nicio motivație pentru a lupta în acest război și, cu atât mai puțin, de a muri într-o bătălie care nu este a lui. Nici măcar ofițerii, cei care ar trebui să aibă mai multă experiență și mai mult discernământ, nu pot găsi nicio scuză, nici măcar aceea de subordonare obligatorie. Poate că unii vor fi fost suficient de naivi pentru a crede că luptă pentru eliberarea rușilor din teritoriile ucrainiene, dar atunci totul ar fi trebuit să se oprească în Donbas.
Desigur, acesta este doar războiul lui Putin, așa cum, de la un anumit moment, al doilea război mondial a devenit războiul lui Stalin. Un război de expansiune fățișă!
Mai devreme sau mai târziu, toți militarii ruși, de la soldat la general, toți cei care îndură ororile frontului, vor resimți violent lipsa totală de motivație și vor transforma frica de țar în ură și revoltă.
Atunci va fi o zi neagră pentru Moscova, care fierbe deja de ură și de revoltă! Pentru că pentru rusul de rând, frica și ura sunt forțe motrice de nestăvilit.
Eugen BLAJ
