În acest episod aș vrea să-l evoc pe Orban Carol, un fost coleg din procuratură. A fost un personaj mai mult decât controversat.
Dotat cu o inteligență mult peste medie, având, uneori, sclipiri ce-l duceau spre pragul cel mai de sus, s-a mulțumit cu mult prea puțin în profesie, făcând compromisuri inexplicabile cu disciplina și cu rigoarea – atât de necesare în activitatea unui procuror anchetator.
A părăsit procuratura pe ușa din dos, într-o perioada în care o seamă de colegi au trebuit să facă același lucru în urma unei operațiuni ciudate de „curățare” dictată, se pare, de „tovarășii de la partid”. Au existat vreo doi sau trei ani în care am pierdut colegi aproape cât de o echipă de handbal. Oameni cu potențial (s-a dovedit ulterior, după ce au intrat, unii, în avocatură), dar care, din motive de neîncadrare în etica și morala „comunistă”, au trebuit să plece, închizând, în tăcere, ușa după ei.
Orban Carol – cunoscut printre colegi ca și Karcsi – a plecat, și el, aproape pe nesimțite, lucrând multă vreme ca și jurisconsult, nici nu știu unde. A fost o despărțire tristă, o spun cu regret, pentru că el a fost o persoană al cărei mesaj, în ansamblu, avea valoare. Și nu doar în chestiuni strict profesionale.
Printre altele, Karcsi Orban era un foarte valoros jucător de șah. Aidoma unui alt personaj emblematic al Procuraturii Arad din acele vremuri, domnul Mircea Dragoș – un procuror anchetator cum puțini mi-a fost dat să cunosc de-a lungul carierei.
Am avut ocazia să assist, stagiar fiind, cu prea puține responsabilități și foarte mult timp… liber, la câte o partidă, chiar în laboratorul de criminalistică ocupat, la acea vreme, de domnuul Dragoș. Cei doi se lăsau furați de pasiunea pentru jocul pe cele 64 de pătrățele, uitând de toate, de parcă ar fi fost vorba de cine știe ce turneu important.
Spuneam că pe vremea aceea prea multe nu mi s-au prea încredințat – trebuia doar să „învăț” meserie și să mă pregătesc pentru definitivat -, aveam timp să stau la taclale la o cafea, la „Libelula” ori la bufetul din incintă sau să mă plimb pe malul Mureșului. Mi s-a părut mereu o formă „elevate” de chiul dacă mă gândesc că eram și plătit în timpul ăsta…
Cu un astfel de prilej, mi-a atras atenția, în zona unde este amplasat un monument al sculptorului Ioan Tolan, faptul că doi bărbați care ședeau pe o bancă, păreau că-s gata să se ia la harță, gesticulțnd cu mișcări largi – ca și cum ar fi jucat mima – în vreme ce se răsteau copios unul la celălalt.
Mi-am făcut de lucru pe alee și, apropiindu-mă, l-am recunoscut pe Karcsi Orban. Era angajat într-o dispută aprinsă – stilul casei de altminteri – cu un domn pe care nu-l cunoșteam. Erau cuprinși de un elan frenetic în gesticulația lor aprinsă și-și aruncau vorbe ce mi se păreau, în context, cel puțin ciudate:
„Cal la D4!” – zise Orban.
„Ofițer la H7” – veni răspunsul.
„Io, nebun la G6” – Karcsi, de colo.
„Așa care va să zică? Stai, stai că – ți arăt eu șmecherii… Armăsar la B7…!” – se opinti preopinentul.
„Na, aia s-o crezi tu, că nu se poate! – veni răspunsul lui Karcsi cu viteza smash decisiv.
„Cum adică nu se poate?” – țâșni celălalt, mai să sară la gâtul lui Karcsi.
„Noa, uite-așa, că nu se poate, că acolo e ocupat, de aia nu se poate!…” – o reteză Karcsi, în vreme ce adversarul își freca bărbia descumpănit.
În acea zi avea să mi se confirme că ceea ce văzusem, era unul din modurile în care Karcsi Orban își consuma excesul de adrenalină ori, cu alte prilejuri, așa încerca să se calmeze după câte o anchetă mai tensionată ori după o nouă muștruluială primită în biroului procurorului-șef.
„Știi ce face? Joacă șah, asta face! Sigur, e un fel de a zice că joacă” – mă lămuri un coleg, – „Așa cum ai putut observa, ei o fac «în orb» dar culmea, o face «pe bune»! Au verificat unii care se pricep! N-a fost să-l prindă vreodată că mută greșit… E bun, domnule, e bun!”.
După ce a plecat din procuratură, de câte ori m-am mai aflat prin parc, îmi revenea în minte replica lui: „Nu, acolo nu poți muta, că acolo e ocupat, tu nu vezi!? Uită-te bine, să vezi! Acolo e Dama ta…”.
Silviu RAȚIU
