Ziarul electronic al arădenilor

Bref. A murit Diego Maradona

El Pibe de Orro. Dieguito. Omul care a ajuns să fie venerat ca un Dumnezeu. S-a înființat o biserică unde credincioșii îi ridicau osanale. Cohorte în delir îl urmăreau numai ca să-i poate simți răsuflarea.

A fost ridicat pe cele mai înalte postamente. I s-au dedicat ode.

O adevărată tornadă. Un tsunami care ar fi putut schimba istoria sportului. Un prinț ce a pecetluit o pagină unică în istoria atât de agitată a fotbalului – sportul rege.

Cu un pic de efort, Maradona ar fi putut rămâne în amintirea tuturor ca Unicul, ca Cel mai tare.

Dar lui, lui Diego, nu i-a păsat. Nu i-a păsat că sute de mii, milioane, au văzut în el un simbol. Un idol.

Diego a vrut, prea mult, să se bucure de toate așa cum s-a bucurat de golul prin care Argentina a cucerit Cupa Mondială. Diego a vrut să aibă parte de o bucurie fără sfârșit. Pentru că el era „El Pibe de Orro”, iar asta ar fi trebuit să fie de ajuns.

A fost înger și demon dar, înainte de toate, a fost el însuși.

A fost doar un om. Cu har, cu împliniri, cu vise. O sumedenie de vise. Vise prăvălindu-se peste vise până ce, de câte a lăsat să roiască în jurul său, au ajuns să-l strivească. Oricât am fi vrut noi și, mai ales, oricât și-ar fi dorit el, Diego a fost doar un om. Cu un destin pe care și l-a făcut potrivnic. Pentru că, dincolo de tot ce a putut însemna glorie, ploaie de stele, urale, ovații, îmbrățișări, omul – Diego a avut – ca noi toți – limite. Ori el n-a vrut să audă de limite. Și nimeni nu a reușit să-l ajute.

Iar la urmă, Dieguitto a plecat trist. Neîmplinit. Și, cred, mult prea devreme, dar cine sunt eu ca să-L iau la întrebări pe Dumnezeu?!

Un zbor – devenit între timp o planare lină – frânt ca un fulger dezlănțuit deasupra unei mări aparent valsând în acalmie.

Ne pot opri toate acestea să-l plângem?

Ne pot opri toate acestea să-l conducem pe ultimul drum rugându-ne pentru el? Oriunde am fi.

Ne pot opri toate acestea să-I mulțumim Domnului că ne-a îngăduit să-l avem printre noi? Să-i admirăm, în extaz, fentele, sprinturile, șuturile și mai ales zâmbetul acela inimitabil cu care se trezea, cred, în fiecare dimineață și cu care – m-aș bucura să fi fost așa – mergea la culcare în fiecare seară?

Pentru că eu nu mi-l voi putea aminti pe Diego Maradona altfel decât luminând împrejurul său cu zâmbetul de care, cred, o ceată de îngeri s-a îngrijit mereu.
Și pe care, plecând, l-a luat cu el.

Iar noi, mai săraci cu un zâmbet.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.