Sunt sigur că pentru foarte mulți dintre cei cu care mă întâlnesc, acum, pe stradă, numele de Andy Williams nu are nici o semnificație. Și nu e de mirare.
Personajul ne-a părăsit în 2012, la frumoasa vârstă de 85 ani! Mulți dintre cei cu care m-aș putea întâlni, cum spuneam, nici măcar nu erau născuți la vremea aceea. Ca să nu spun că, la vremea când apăream eu pe lume, Andy era, deja, un nume în muzica de peste Ocean.
Cu toate că, ce să vezi, părea să se fi născut când nu trebuia.
Ghinionul lui – dacă se poate spune așa – ar fi putut însemna că s-a intersectat cu destinul (unic) al unui individ care a răspuns – atunci și pentru eternitate – la numele de Frank Sinatra.
Un Frank Sinatra care a acoperit, ca un nor, aproape un secol de muzică. De cea mai bună calitate. Traversând jazz-ul, muzica pop, swing-ul și câte alte genuri muzicale or mai fi fiind și în care susnumitul Frank (Albert) Sinatra a făcut epocă. (Ce să mai vorbim de cariera de actor, unde a creat câteva roluri cu adevărat memorabile!?).
Sinatra – ca să fie clar – a stabilit niște standarde greu de atins. Unele chiar imposibile. Nu degeaba a fost declarat, de oameni care chiar se pricep la muzică și mai ales la jazz „cîntărețul secolului”! „The Voice”! Pur și simplu.
Dar ca să revenim la Andy Williams al nostru, cum spuneam, el avea toate premisele pentru a rămâne un oarecare, în umbra marelui Frank.
Numai că Andy s-a dovedit a fi o nucă tare. Un tip cu vână. Un tip care nu s-a mulțumit cu rolul de „scutier”.
A dovedit că poate să aibă, și el, un loc sub soare. Și nu orice loc.
Howard Andrew Williams – alias Andy Williams – s-a nimerit să fie unul pentru care zeii muzicii pop au (mai) creat un loc de onoare. Un loc unde Andy să strălucească mult. Cât pentru o eternitate. Chiar și după ce ne va fi părăsit. Pe noi, cei care am mai rămas, o vreme, să ne bucurăm auzul cu vocea lui.
Andy – o (altă) voce inconfundabilă, o voce „one of a kind” – cum zic americanii, acolo, la ei acasă. O voce unicat! Numai să dai „play” în dreptul numelui lui și știi că este El. Este Andy – omul pentru care, printre altele, pare că a fost scris cântecul – nemuritor – ce dă viață unui film – nemuritor și el – care a luminat serile adolescenților din deceniul 8 al secolului trecut.
„Where Do I Begin?” – „De unde să încep?” – cântecul – jelanie care, sunt sigur, a făcut ca filmul „Love Story” să intre, definitiv și în triumf, pe ușa din față în Pantheonul universal al cinematografiei din totdeauna și care l-a făcut celebru nu numai pe Francis Lai, dar l-a lansat – încă o dată, dacă mai era nevoie – pe orbita nemuririi și pe Andy. Pe Andy Williams!
Dacă ar mai fi avut nevoie.
El, cel care a mai lansat în spațiul nesfârșit un alt cântec, „Moon River” al cărui titlu a fost inscripționat, tot pentru nemurire, pe frontispiciul Teatrului din orașul Branson, Missouri, locul unde a decis el să ne părăsească.
El care a redimensionat, în felul său, sensul termenului „ex-aequo”, dându-i, de fapt, un înțeles cum nu se poate mai real și mai profund: pot exista, oricând, doi laureați ai Marelui Premiu. Pentru că Harul nu este o chestiune de exclusivitate. El este dat oricui, dorință și credință să fie!
Nu știu cum ar fi arătat lumea fără „Love Story”. Așa lacrimogenă cum a fost povestea celor doi îndrăgostiți absolut neverosimili chiar și pentru acele vremuri – și ce dacă povestea a fost cumplit de reală, de sfâșietor de adevărată, cu atât mai mult cu cât s-a petrecut într-o Americă despre care o lume întreagă zicea, încă de atunci, că este incapabilă să iubească, să simtă cu adevărat?!
Știu, însă, foarte bine cum ar suna lumea fără „Where Do I Begin?” în versiunea – unică, emoționantă – a lui Andy Williams.
Ar zice unii: echilibru, știința dozării, emoție cât cuprinde.
Aiurea!
Adevărul simplu e că am fi fost mult, mult mai săraci.
Și chiar că ar fi fost păcat.
Silviu Rațiu
Aprilie, 2018